„Zorba” la Sulina

În amestecul de etnii şi culturi, de limbi şi tradiţii, în documentele de la sfârşitul secolului al XIX-la despre populaţia Sulinei se stipula în recensământ: greci – 2056, români – 803, apoi ruşi, armeni, turci, austro-ungari, evrei, albanezi, germani, italieni, bulgari, englezi, tătari, muntenegreni, sârbi, polonezi, francezi, lipoveni, danezi, găgăuzi, indieni, egipteni.

Acest amestec nu depăşea ca număr 4500 de oameni. Imaginaţi-vă că trăiau şi trăiesc şi azi, chiar dacă numărul românilor a crescut, în perfectă înţelegere, armonie şi pace.

În oraşul de atunci existau peste 1200 de case, peste 150 de prăvălii, 3 mori, 80 de întreprinderi, o uzină de apă, una electrică şi o linie telefonică de la Tulcea la Galaţi, un drum modern, două spitale şi un teatru cu 300 de locuri. Viaţa culturală, precum şi comerţul, avea mare trecere. În 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris, s-a înfiinţat Comisia Europeană a Dunării, numită C.E.D., for cu mandat european de neutralizare a zonei politice respective. Comisia era compusă din reprezentanţii Marii Britanii, Franţei, Austriei, Germaniei, Italiei, Rusiei şi Turciei. Astfel, Sulina devine port liber, are o dezvoltare economică rapidă, asigurată de statutul de neutralitate pe timp de pace şi război, conferit de CED.

Gândiţi-vă, de ce atunci se putea şi acum nu?

Despre aceste lucruri serioase am mai scris, acum vreau să vorbesc doar despre comunitatea grecilor care au avut şi încă au un cuvânt de spus. Muzica lor atrage şi acum, ca şi atunci, prin ritmicitate şi linie melodică accesibilă, remarcabilă. În spaţiul Casei de Cultură din Sulina, copiii fac repetiţii şi dansează „Zorba Grecul”. În 150 de ani, populaţia de greci existentă odată s-a micşorat. A existat o prigoană comunistă, iar grecii, ca şi celelalte etnii, şi-au făcut pierdute numele şi originea preluând prin căsătorie numele românilor parteneri sau, pur şi simplu ascunzându-şi vârsta sau schimbându-şi numele.

Astăzi, rar auzi în Sulina manele, de cele mai multe ori ritmurile greceşti înviorează auzul trecătorului ajuns în această parte de ţară, întâmplător sau voit. Acest ţinut, odată foarte cunoscut de străini, ar putea să redevină Porto-Franco, zonă liberă. M-a frapat un lucru. În loc de discoteci, în spaţiul restrâns şi învechit, aproape impropriu, cu restricţii de curent electric şi podele învechite, care necesită urgent o înlocuire, copiii, de la 7 la 18 ani, pe trei categorii de vârstă, vin cu ghiozdanele în spate, după orele de curs, la repetiţiile de dansuri greceşti. Numărul comunităţii greceşti s-a micşorat, dar cel al simpatizanţilor a crescut simţitor. O parte din cei care dansează sunt români, lipoveni ori francezi. Despre acest lucru am aflat de la doamnele ANGELICA NERANZI-ROŞCA şi GHEORGHINA DRACOPULUS-ECATERINA. Unii dintre aceşti copii care învaţă dansurile greceşti provin din familii cu ambii părinţi greci, alţii din familii mixte. Dar ei, alături de colegii români, lipoveni, francezi, muncesc cu seriozitate pentru a desluşi tainele dansurilor, a costumelor, a muzicii şi limbii elene.

Uneori stau la repetiţii până seara târziu, dansează desculţi, fără să se gândească la mâncare. Hrana aceasta sufletească, munca serioasă, sub îndrumarea doamnei A. Neranzi care fără a fi coregraf şi fără a avea studii pedagogice a constituit ansambluri ale acestei etnii pe categorii de vârstă.

Mai mult decât atât, botezaţi în biserica elenă care astăzi este românizată, dominaţi de credinţă şi voinţă, participă la festivaluri etnice, la olimpiade de limba greacă, de unde vin cu premii I, II, menţiuni şi reuşesc să ridice sălile în picioare. Stau mărturie cupele şi diplomele aşezate în ordine pe câteva rafturi înnegrite de timp.

Cei mici privesc grupul de dansatori de adolescenţi de pe margine, memorează paşii. D-na A. Neranzi ne spune că toţi dansează cu inima, dar la cei mici, de 5-6 ani, e mai mult inima decât dansul. Cei mici cresc, pleacă şi alte generaţii le iau locul. Aproape toţi învaţă limba greacă de la aceste doamne remarcabile care fac acest lucru fără a avea studii corespunzătoare. Îşi găsesc timp şi dragoste faţă de cei din comunitatea lor. Se respectă, se descurcă minunat şi nu acuză.

- Atunci când vrei să faci ceva, poţi!, ne mărturiseşte doamna Angelica Neranzi. Are mereu zâmbetul pe buze şi o dorinţă de realizare cum rar am văzut.

Spiritul civic, regulile neimpuse, armonia, dragostea, iubirea faţă de semeni îi dă acestei comunităţi din Sulina o aureolă aparte. Tinerii din acest capăt de lume îşi găsesc preocupări frumoase, comunică cu restul lumii şi-i dau un aer de normalitate! Nu am remarcat fiţe, droguri, schimbări de comportament, false ironii şi germeni de invidie. O lume iubitoare, a speranţei, care ignoră mizeriile umane, lipsurile, trăiesc zâmbind şi iubindu-se.

Aceşti copii, mari şi mici, au participat de mai multe ori la Festivalul Elenismului, ori la Festivalul Etniilor şi-şi iau rolul în serios, astfel încât par oameni în miniatură, cu gânduri concrete de realizare. Reuşitele lor dau lecţii şi altora, chiar celor maturi. Mă întreb dacă izolarea, fuga de civilizaţia agresivă, de contaminarea bolnavă a deprinderilor nesănătoase n-au ajuns şi în acest loc, ori ei ştiu, nativ, să selecteze, să se ferească de răul tot mai mare din secolul nostru. Nu pot să nu-i felicit şi doresc din inimă să reuşesc chiar prin tranziţii de criză, să intre în posesia unei săli, a scenei, mai aproape de timpurile noastre. Pentru a face din munca acestor oameni, mici şi mari, ca pasiunea pentru limba, muzica, tradiţiile şi obiceiurile culturale ale grecilor să nu dispară este nevoie doar de voinţă, de dragoste şi energie. Multă, multă energie pozitivă, dragoste de Dumnezeu, respect faţă de semeni şi faţă de sine, care aduc pe pământ lumină şi linişte, înţelegere şi pace, sper.

Marilena Toxin

Foto: Gh. Toxin