Legislaţia e confuză şi nu încurajează ameliorarea prestaţiei didactice

Între obiectivele specifice ale strategiei „Educaţie şi Cercetare pentru Societatea Cunoaşterii”, se află şi acela care vizează „Transformarea corpului didactic într-o elită profesională a naţiunii”. Un asemenea obiectiv „emană”, credem, din Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniile Educaţiei şi Cercetării”, raport în care se precizează un fapt incontestabil: calitatea prestaţiei resursei umane este slabă. Dincolo de întrebări legate de faptul că de ce guvernul, prin ministerul de resort, n-a putut avea un „raport” propriu asupra calităţii învăţământului şi ce „instrumente” a putut aplica o comisie (chiar) prezidenţială pentru a evalua munca la clasă, putem să fim de acord că prestaţia didactică are nevoie de ameliorare, că profesorul, prin variate căi, trebuie să deţină mai multă ştiinţă sau pricepere pentru a-i asigura elevului mai multe competenţe atunci când este aşteptat să se integreze în societatea cunoaşterii. Dacă raportul dintre elev şi profesor este destul de bine definit şi reglementat, raportul dintre entitatea centrală/naţională şi profesor este lăsat mai mult în seama hazardului. Putem ştii foarte clar ce-i cerem profesorului ca să fie performant în predare, dar ne interesează mai puţin ce-i oferim, ca să se ridice la înălţimea cerinţelor entităţii central-naţionale. Legislaţia care reglementează activitatea didactică e confuză şi nu încurajează efortul pentru sporirea calităţii prestaţiei didactice.

Pregătirea iniţială a tinerilor dascăli e pusă sub semnul întrebării

În ultimii ani s-a vorbit tot mai mult, direct sau indirect, că pregătirea iniţială a celor care se dedică învăţământului lasă tot mai mult de dorit. Faptul este recunoscut în expunerea de motive a proiectului noii legi a educaţiei, în textul propriu-zis al legii, care schimbă (şi complică) ruta pregătirii pentru profesia didactică şi încearcă să reglementeze mai bine formarea universitară pentru cariera didactică. Pe lângă faptul că se complică, perioada de formare a cadrelor didactice devine mai lungă, ceea ce ar putea fi considerat un exces inutil. În perceperea de către autoritate şi de către societate a corpului didactic pare că s-a produs o fisură, corpul didactic fiind împărţit, tacit, între profesorii „vechi”, cu experienţă, şi profesorii tineri, mai puţin eficienţi. Profesorilor „vechi”, deşi li se reproşează încremenirea într-un mental revolut, li se recunoaşte o mai bună pregătire iniţială şi metodică (vizându-se aici şi condiţia vechilor licee pedagogice), în vreme ce profesorilor tineri, mai permisivi la asimilarea noului, li se pune sub semnul întrebării calitatea pregătirii, în special a celei metodice, superficialitatea în implicarea la clasă. Dacă este aşa, de ce nu e focalizată atenţia mai mult asupra universităţii? În practica autorităţii? E o stare de lucruri ce ţine atât de analiza expertă cât şi de, mai mult, folclorul actual. În consecinţă, profesorilor (cu experienţă) li s-a luat (în proiectul legii şi să sperăm că nu şi în litera efectivă a legii) titularizarea şi norma didactică de 16 ore. Ceea ce e greşit, în vreme ce alte şi alte lucruri rămân discutabile.