JENIŢA NAIDIN sau fascinaţia irepresibilă a lecturii

“O! Sfintele mele cărţi

mai bune sau mai rele, pe care soarta prielnică

mi le-a scos înainte…Cât vă datorez că sunt om, om cu adevărat!”

Nicolae Iorga

Mă bucur pentru tine, iubite cititorule şi cititoare, că ţii în mâinile tale această carte, că vei putea să-ţi deschizi porţile sufletului spre o condeieră ce vrea să-ţi dăruiască ceva din cele două comori cu adevărat valoroase ale lumii: înţelepciunea şi iubirea.

Deschiderea spiritului spre descoperirea alertă a arcanelor lumii este definitorie pentru adolescenţă, aşa cum spun hebelogii, dar unii dintre semenii noştri înregistrează această performanţă spre alte perioade existenţiale sau îi domină întreaga viaţă. În acest sens se exprima Goethe cândva că “Geniul este o tinereţe perpetuă”, adică o necontenită sete de cunoaştere. Asemenea parametri ai personalităţii îmi par a defini pe distinsa doamnă Jeniţa Naidin, autoarea acestui nou şi remarcabil volum.

Gânditoare absolut prolifică, a publicat 12 cărţi în domeniul profesional (sistemul de asigurări sociale şi pensii), iar de o bună vreme are în vizor metodele de formare şi menţinere a rectitudinii personalităţii. În acest sens a publicat două volume: SCRISUL şi CITITUL, VINDECAREA, iar acum: TERAPIE PRIN CUVÂNT.

Acest ultim tom însumează o bogată activitate publicistică din perioada: august 2008 - octombrie 2009.

Răsare dintr-o dată o interogaţie: prin ce anume scrisul şi cititul pot avea valori taumaturgice? Negreşit că prima dată avem şansa evadării dintr-un contingent neguros al unui moment dat. Deviem astfel o parte din fluxurile informaţionale negative ce vin din real spre a putea fi suportabilă povara de psihicul nostru. Apoi, prin lectură aflăm acele remedii pe care ni le oferă credinţa în Dumnezeu şi datele ştiinţelor – medicale sau ale altor domenii.

Distinsa autoare stă pe temelie de stâncă în evaluările sale, iar numele stâncii este dragostea de Dumnezeu: ”iubirea faţă de Dumnezeu este mai presus de toate valorile omeneşti. Venim din Dumnezeu şi ne întoarcem la El” – spune domnia-sa. Acest cuvânt -Dumnezeu- „cel mai înalt al graiului omenesc“cum spune Vaucherot, îi oferă autoarei o grilă de cernere şi discernere a ceea propune ca valoare. Dacă oile de pe izlaz se depărtează de cioban, de stăpânul lor, creşte şi distanţa dintre ele, corespunzând răcirii iubirii dintre oameni. Cât despre personalitatea umană, ea este privită mereu ca unitară -suflet şi corp- trupul fiind după definirea paulină: “Templu al Duhului Sfânt”. Experienţa vieţii mele întregi spune că de la cei fără Dumnnezeu ne întoarcem cu sufletele goale şi pustii.

Având un asemenea crez, ni se propune analizei un şir de celebrităţi sau din cei aflaţi pe drumul spre faimă: Ştefan Klein, Marie Cardinal, Daniel Goleman, Edgar Kraus, Annick de Souzenelle, Andrei Pleşu, Dan Puric, Gheorghe Grigurcu, Deepack Chopra, Mircea Eliade, Maitreyi Devi, Alfred Adler, Jack Salomé, Wilhelm Steckel, Serghei Nikolaevici Lazarev, Jared Diamond. Lor li se adaugă mireasma culturii locale prin câţiva reprezentanţi ai săi: Menuţ Maximinian, Eugenia Zegrean, Virginia Brănescu, Ioan Pintea, Gheorghe Mizgan, Cornel Cotuţiu, Andrei Moldovan, Olimpiu Nuşfelean, Elena M. Câmpan, subsemnatul…

Enumerările pot face uşor dovada că doamna Jeniţa Naidin este în posesia unei multiforme culturi, al cărei sipet de înţelepciune se umple năvalnic dinspre toate orizonturile.

Cu astfel de aserţiuni asiguratorii, te încredinţez iubite cititorule/cititoare că paginile acestei cărţi îţi va umple fagurii sufletului. Te va ajuta să-ţi transformi microuniversul lumii tale într-un mic Paradis pentru tine şi proximii tăi. Degrabă vei constata că distinsa autoare nu ar putea dărui un belşug de lumină dacă nu ar avea ea însăşi în inima sa acestea. Doar astfel ne poate învăţa cum să dobândim, să păstrăm şi să dăruim altora la rândul nostru, precum îşi transmit atleţii făcliile în arene.

Misterul existenţei umane se vădeşte a fi contrar celui formulat de Jean-Jaques Rousseau, după care omul e bun de la natură, dar că apoi, în societate degenerează. Adevărul e că ne naştem cu instincte egoiste, generate de păcatul originar şi că în lume trebuie să-l aflăm pe IISUS HRISTOS, Dumnezeul întrupat om, să învăţăm a fi buni, generoşi, iubitori de semeni. De trecerea acestor “probe” depinde destinul nostru în eternitate.

În esenţă, autoarea ne învaţă a călători pe două coordonate existenţiale:

a). să iubim şi să învăţăm a iubi încă de la începuturile vieţii noastre;

b). să explorăm lumea Sinelui şi analizându-i subteranele absconse, să le luminăm printr-o gândire pozitivă, fiindcă “suntem ceea ce gândim”.

Ne sunt prezentate astfel lucrări ştiinţifice şi literare a căror manifestare poate avea un impact pozitiv asupra noastră, instruindu-ne, corectându-ne, redirecţionându-ne habitudinile. Lucrarea cuprinde în structura sa două secţiuni: prima, masivă, din 52 articole (capitole), ce analizează autori şi lucrări reprezentative ale acestora, iar a doua, din 8 capitole: ”Cuvintele cititorilor mei în articole publicate”. Judecând reducţionist, TERAPIA PRIN CUVÂNT este un ansamblu eseistic majoritar, un exerciţiu de admiraţie a unor cercetători faimoşi, dar şi cu un recurs la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, citaţi deseori: Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Origen, gânditori ruşi (Paul Evdokimov, S.N.Lazarev) sau orientali (Kahlil Gibran, Rabindranath Tagore, Maitreyi Devi).

Ştim că majoritatea consumatorilor de carte nu-şi publică impresiile literar-ştiinţifice, ci le păstrează gravate (o vreme sau vremi) pe “tablele de piatră” ale inimii lor. Devoalarea trăirilor în forma scrisă cere o certă cutezanţă şi o soliditate cultural-lingvistică, constatabilă facil şi în integralitatea lucrării de faţă. Mai presupune o alertă evaluare şi reevaluare a unor valori ale spiritului şi cercetării.

Ajunşi aici ar fi de semnalat unele dificultăţi în a discerne exact dacă un ansamblu ideatic aparţine celui analizat sau propunătoarei Jeniţa Naidin. Congruenţa este într-un anume mod firească, din moment ce se ajunge la o identitate a asumării gândirii cuiva, asumare ce, după exprimarea napoleoniană, “incumbă deja propria noastră responsabilitate”.

IIIIi .. Printr-o fericită sintagmă a autoarei, “Cititul şi scrisul ca terapie intensivă” este un “medicament duhovnicesc”, iar din multitudinea de străluciri vom aminti câteva capitole eclatante: “Formula fericirii”, “Cuvinte care eliberează”, “Cosmosul şi destinul uman”,”Egiptul interior”, “Contemplaţii”, Vindecarea sufletului de frică şi suferinţă”, “Dragostea nu moare”, “Alteritate-I, II”, “Pe urmele Prodromiţei”, “Personalitate şi transfer”(cinci capitole), “Tragedia unui zâmbet” etc.

Adolescentul şi vârstnicul, părinţii deopotrivă pot afla îndemnuri pentru a exercita o bună educaţie, o bună creştere. Cu deosebire pentru mame aflăm un şir de capitole ce le va ajuta în educarea fiilor/fiicelor lor din pruncie, trecând prin adolescenţă şi maturitate.

x x

O impresie puternică de rigoare şi ordonare a cugetării trezeşte situaţia în care viziunea autorului pus în studiu se află în discordanţă cu cea a autoarei - recte dna. Jeniţa Naidin. Este cazul lui Jared Diamond în capitolul “Şi totuşi, omul nu este un animal”. Cu blândeţe şi chiar cu graţie, folosind disjuncţia lui Galileo Galilei (celebrul “Şi totuşi…”), lucrurile sunt puse la punct decis încă din titlu, deşi se face apoi un expozeu onest al ideilor lui Jared Diamond, spre a ne oferi elecţia necesară. Examinarea ideilor lui Diamond Jared se face fluent, critic, cu extremă bunăvoinţă, afirmând şi dovedind în contrapondere superioritatea şi nobleţea fiinţei umane. Suntem chemaţi la această stare, ca unii cărora ni s-a făcut cinstea de a fi creaţi “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Refuzul sau acceptul acestui dat depinde numai de noi:

“Să credem că suntem deosebiţi de animale, dar trebuie să le ocrotim, să credem că trupul nostru este Templu al Duhului Sfânt, să credem că sufletul e mai mare decât toate comorile pe care le adunăm, decât toate teoriile pe care le dobândim. Urcarea sufletului spre o mai mare nobleţe, crearea unei conştiinţe curate nu sunt împiedicate atât timp cât dorim aceasta.”(p.109)

Ca şi cum s-ar scuza pentru prezenţa spiritului de contrazicere manifestat, deşi noi îl salutăm şi ni se pare deosebit, finalul spune: ”Vă mulţumesc că aţi citit (capitolul-n.n.) cu iubire”, delicateţe manifestată şi altădată de tipul:

- ”cu recunoştinţă şi iubire…”;

- “vă invit cu blândeţe să cugetăm…” etc.

Nu vom opri curgerea cuvintelor fără a arăta abundenţa aserţiunilor sentenţioase, dovadă a unor convingeri statuate şi experimentate:

-“…suntem ceea ce gândim” ;

-“Activitatea practică –oricare ar fi ea este un remediu al tristeţii”;

- Orice persoană care se îndrăgosteşte îşi dă seama că a călcat pe un pământ sfânt.”

-“Blândeţea profundă a sufletului ne aduce sănătate şi fericire.”

x x

Teleportaţi în piscurile posibile ale bunătăţii şi iubirii de tot ce este în jurul nostru, la care ne aduce în final lucrarea doamnei Jeniţa Naidin, cu riscul de a comite o intruziune, ne putem întreba în numele cititorilor: fost-a drumul vieţii domniei voastre, distinsă autoare, un drum copleşit de petale de trandafiri? De roze de Shiraz? De unde sufletul de acum? Blândeţea, delicateţea, discreţia, cumpătarea, buna chivernisire a clipelor, zilelor, anilor, iubirea au o existenţă autonomă sau sunt mai curând un revers al lumii brutale adesea, primitive şi reci, de care nu ştim să nu fi avut parte fie sclavul fie împăratul? Simfoniile beethoveniene ar fi răsunat peste lume dacă n-ar fi izvorât din “marea de suferinţi înaltă”, precum se exprima Eminescu? Ne-am putea mântui fără acest marş prin Valea Plângerii spre lumina neînserată a lui HRISTOS? Există biruinţe fără suferinţă?

Pururi voim a expulza răul, durerea, lacrima din lume, deşi au primit prin păcatul originar dreptul de a nu se despărţi de vieţile noastre. Aceasta o constata cu melancolie Erasmus de Rotterdam înspre ultimele zile ale vieţii sale şi, tangent, Grigore Alexandrescu, neegalatul nostru fabulist:

“De când e lumea lume , ce carte omenească

Putu de fapte rele pe oameni să-i oprească,

Tiranilor să insufle a patriei iubire,

Pe cei fără de suflet să-i facă cu simţire,

Pe hoţi să-i îndemneze cu cinste să trăiască

Şi câţi judec norodul să nu năpăstuiască?

Cânte lupii şi urşii în pilde cât le place,

Omu-şi caută de treabă şi tot ce ştie face.”

Constatând implacabila realitate creionată mai sus, răspunsul pare a fi altul: răul nu va putea fi eradicat din lume, ca şi suferinţa, fiindcă vor coexista binelui până se va arăta Împăratul HRISTOS pe nourii cerului întru negrăită slavă. Ceea ce contează însă este de care parte a fluviului ne aşezăm cu armele şi sufletul nostru în marele război văzut şi nevăzut? Ai cui fii suntem? Distinsa autoare a acestui tom a dat răspunsul de mult, îl dă convingător şi în această carte scânteietoare, chemându-ne stăruitor şi pe noi spre Ţara unde soarele nu are apus.

prof. Vasile Găurean

Bistriţa, octombrie, 2009