Nazarica Munteanu şi scena divină

„Actori pe scena divină” este cea de-a treia carte care apare la Editura George Coşbuc sub semnătura Nazaricăi Munteanu. Cuvântul înainte este atipic cărţilor de poezie vorbind despre latura ştiinţifică a omenirii, înbcărcat de date tehnice despre lumea spiritelor, mitologie, religie, filozofie şi ştiinţă, dar şi despre materie. O adevărate pledoarie pentru galactic, pentru lumea fenomenelor stelare. În viziunea Nazaricăi Munteanu „eternitatea este o concentrare, o intensificare extremă a duratei, adică viaţa infinită şi totală”. Surprinzător de bine redă scriitoarea rigorile ştiinţifice, pe care le va aşeza mai apoi, în vers. Cartea este o invitaţie la meditaţie despre dualitatea existenţială, o abandonare a trupului spre a călători pe imensa scenă divină a Universului Spiritual. Cartea cuprinde cinci epopee dedicate universului, ce se întind pe 150 de pagini. Începem cu „regenerarea prin moarte”, din care aflăm că omul este „doar o frunză/Ruginită/ Agăţată într-un vârf/ De copac”. Poetul-frunză este mereu în căutarea abisului, dar şi a liniştii: „ Muzica nu mă interesează/ …/ Vrăjiţi de splendoarea/ Culorilor/ Avem nevoie de linişte”. Culorile se estompează odată cu jocul frunzelor, în aşteptarea vedictului final. „Isus este/ În agonie/ Până la sfârşitul/ Timpului”. Poezia se încheie cu apariţia unui boboc „Un copil al lumii/ care nu ştie/ Încă istorie”, fiind părtaşi la „Drumul de la / Ochii/ puiului/ de om/ Spre arborele/ De lângă noi”. O înrudire cu viaţa veşnică, cu seva lumii. „Călătorie pe insula umbrelor” dantelăreşte slovele spre eternitate: „ Clipă de clipă/ Apa/ Măcină bucăţi mari/ Din insula umbrelor. / Firea mea/ Pământeană/ Se ridica şi pleca/ Începându-şi călătoria”. Omul, în faţa transcedentalului devine abur „Încercuit/ Consistenţă/ Improvizată/ Exterioară/ Marginală”. Prin filtrul visului sufletul poet înaintează „în pasiunea morţii”. Spiritul este găsit „Traversând/ O înţelepciune/ Iubitoare/ paşnică/Şi armonioasă”. Scrisoarea versificată debutează cu un preambul clasic, un fel de mărturie sfâşietoare a poetei care descoperă că fericirea este de-o clipă. Prin pana poetului, situaţiile închipuite devin reale: „ …umbrele/ luminoase/ Ce întunecau/ paisajul/ încremeneau/ Într-o stagnare substanţială”. Dacă nu ştiaţi singurătatea are o veşnicie a ei, precum păsările au cuibul lor. Drumul spre Mecca înfioară, versurile fiind transcedentale, ritmice: „Era o alternanţă/ Continuă/ A visului/ Cu realitatea”. Avem de-a face cu o arcă modernă, salvarea ducându-ne cu gândul la Noe: „ barca zburătoare/ Pe care mă aflam/ Se strecura cu greu/ Izbându-se uneori/ De picioarele/ Unor cadavre/ Aflate/ În adâncuri”. Interesantă ideea că „Moartea era/ O creştere/ O marerializare/ A esenţelor”. Pe scara Trecerilor moartea devine viaţă şi viaţa moarte. „Imposibila întoarcere” descoperă „Drumul lichid/ Spre insolvabil”. „Adevărata şi nesfârşita călătorie”descoperă Eul: „Eu sunt/ Eu/ Alt Eu. / Sunt/ O infinitate/ De / Eu-ri/ Ce curg/ Din Univers”. Constatarea este următoarea: „ Sunt doar un fir de / nisip/ Născut din / Lutul pământului/ Însufleţit de Dumnezeu”. O carte a descoperirilor, în care misterul este estompat, în care litera devine cuvânt de netăgăduit a plaiurilor artei. O nouă treaptă a scriitoarea Nazarica Munteanu.