Biserica ce l-a salvat pe Tudor Vladimirescu

Dacă paşii te cor duce –iubite cititor şi cititoare a acestor rânduri- prin judeţul Dâmboviţa, în satul Potlogeni vei întâlni un sfânt şi smerit lăcaş, o bisericuţă de piatră, scânteietor de albă, ridicată la anul 1810, care păstrează şi azi pisania de acum două veacuri şi ceva: „Ridicatu-sau din temelie acest sfânt lăcaş întru slăvita Adormirea a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a Sfântului Mare Ierarh Nicolae şi a Cuvioasei Paraschiva, de către dumnealui, vistiernicul Hristache şi polcovnicul Nicolae, jupân-cupeţ, în zilele domnitorului Alexandru şi mitropolitului Gavril, întru ale anului 1810...”
Nici urmă pe pănânt nu se mai află despre acel Hristache şi acel polcovnic Nicolae, ca şi cum vântul şi valurile vremii ar vrea musai să ne şteargă chiar şi cea mai modestă amintire. Doar Biserica, lucrul făcut spre slava lui Dumnezeu. nu-i uită, cu o tărie ce ne bucură şi ne miră căci tot ce este făcut spre slava Ziditorului Universului dăinuieşte.
Aşezarea se numeşte astfel –Potlogeni- de la numele celui care a întemeiat-o, un boier al locului de pe la 1780, care vieţuia aici, Mihalache Potlogeanu. Ei bine, sătenii spun că biserica lor este una salvatoare şi că pe la 1820, pe când Tudor Vladimirescu venise cu sfetnicul său în vizită la casa acestuia, fiind urmărit de mulţii săi duşmani (şi domnitor şi turci şi oamenii lui Ipsilanti voiau să-i ia viaţa), a fost sfătuit de boierul Iordache să se ascundă în Biserica satului. Aşa a şi făcut, iar aprigii lui duşmani au răscolit peste tot, fără să-l afle. În schimb, sfetnicul său personal a fost ucis în casa lui.
La fel a fost oarecum cazul banului Craiovei, Mihai, care, arestat şi dus la Bucureşti, a fost condamnat la moarte de către Alexandru cel Rău, iar în drumul spre eşafod a cerut să se roage într-o Biserică ce era la o margine, în ultimul lui drum. Cei ce.l păzeau i-au dat voie, iar el s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu în acel moment greu, promiţând că va ridica aici un nou şi frumos lăcaş. Ajuns la eşafod, călăul s-a speriat de figura impunătoare a viitorului voievod, a aruncat satârul şi a fugit, „strigând că el nu poate să-l omoare pe acel om”- cum spune Nicolae Bălcescu în neuitata lui „Istorie a românilor...”
Minuni? Desigur, căci Dumnezeu salvează şi mântuieşte. „Cu cât primejdia este mai mare, Dumnezeu este mai aproape”- spune o cugetare clasică germană.
O, milostive Împărate şi Dumnezeule al nostru, făuritorul veacurior şi al istoriei, învaţă-ne să ne încredem în Tine, să te iubim pe Tine şi să Te binecuvântăm în bucuriile noastre şi să-ţi cerem ajutorul în durerile şi furtunile ce ne clatină în acest veac neguros!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5