Șantier literar: Susana Deac
Totu-i o îmbinare
între clapele pianului și amintirile toamnei
închistate în nervurile frunzelor
fluturi aterizați ca niște elicoptere silențioase
pe acoperișul firav al florilor
ridurile istoriei se dizolvă în cele faciale
doar crestăturile timpului contează
individul se pierde sub prag
sub pragul propriu
nostalgie identificare regăsire
pagini de romane în flăcări ard în
culori armonice și sunete asimetrice
în calea mai multor necunoscuți
te sperie tăcerea lor strecurată
în vocea sugrumată a macilor
nu ne cunoaștem dar ne întindem
să ne cunoaștem tot mai bine
apoi ne retragem pas cu pas
fragilitatea are forța sa
imperativul eșuează în ecou
totu-i o îmbinare între tine
care te apropii stagnezi și te îndepărtezi
și între mine care mă apropiu stagnez și
mă îndepărtez
totu-i tradus în timp care se dilată
se micșorează
se amplifică apoi curge cu tot mai mare frică
totu-i o îmbinare între noi
între lună și soare și apusul soarelui
între nori furtuni și pajiști de mătase
povești de adulți și înțelepciuni de-ale copiilor
totu-i o îmbinare între tine și mine
apoi între tine și tine
ca în ultima instanță să fie o îmbinare între mine și mine
împovărată combinație
Unei femei să nu-i spui niciodată...
mai bine
spune unei femei
că în culorile ei - răsare soarele
vântul de acum
împrăștie cuvântul rostit atunci
vlăstarul înviat se îmbracă
în rochie de bal
și alte povești venite să tulbure
Unde-i poezia?
poezia stă la capătul rândului ori ridului înfipt încăpățânat pe fața ta
se pitește în tufiș stând la pândă după căpița de fân
desenată într-o vară galbenă
în expectativă la umbră de vânt de mal sau gând
munți greoi sub pași în curba lacurilor cu forme proeminente și gâze efemere dar pitorești
poezia stă să-ți răstălmăcească inscripțiile jurnalului
te conturbă
nu mai știi uneori linia dreaptă
faci ocolișuri prin frunze verzi peste cascade de flori
poezia se simte și se retrage într-o pictură cu expresie
într-un trup care respiră lent și senzual
latent
reverberații și mișcări cutanate
înnoiri de pulsuri expirații
cutremure
poezia renaște trecutul declanșând măsuri de timp
acaparează viitorul
dureri identificări pierderi ireversibile
poezia începe să trăiască prin tine
așa cum începi tu să te pierzi în ea
Copacul… cu mâinile spre cer
Mă aflu în direcţia curenţilor de aer de pe malul apei
unde corpul meu încape în mâini dornice de hotare
acolo staţionează toamna pe îndelete și repartizează culori
o nostalgie a frumuseții te cuprinde
clipe cu brațe întinse acaparatoare și subtile
Asculţi glasul plămădelii din inima pământului
şi cântecul racordat la o nouă primăvară
care atât de greu se arată în venire
albăstrele inundă viziunea
creasta cocoșului începe și ea să cânte
până când mâțișoarele își preschimbă hainele verzi în galben apoi în roșu când se predau muririi
ștacheta înmânată continuă
Mi-ai luat mâna ca să-ţi laşi buzele în aceea clipă
mirosea de albăstrea din pământul ud
când plouă lăcrimează Dumnezeu
văzând atâtea aşteptări fără căpătâi
La doi paşi de noi înfiripat în verde
se înalţă un copac destul de ciudat
are trunchiul zdravăn cu şoldul curbat
şi sânii proeminenţi parcă ar fi o femeie
ori un om şovăind de durere şi ridicându-şi
multe crengi spre cer
Nici nu mai ştiu ce să zic câinelui înfrigurat
şi staţionar în faţa băltoacei
dacă va vrea să vină vreodată primăvara
Focul verde
și similitudini
curbura dealului e aurie
ca și curbura sânilor tăi prinși în soare
pașii mei se îndreaptă spre vârf
la un pâlc de brad în meditație
mâna mea urcă până la sfârcul tău
oaza focului verde care mă arde mereu
recunosc profilul tău culcat în linia orizontului
după chipul tău îmblânzit urmează un deal îndesat cu boboci tineri de vârf în ascensiune
dealul următor îți redă abdomenul și coapsele tale rotunde în visare
iar picioarele se pierd în valea izvoarelor de pian prin care picură apa vie
dacă-mi plimb privirea pe orizont ating corpul tău
cu mângâieri line
când mă apropiu de tine îmi trezești dealuri
și câmpii verzi
un vânt blând mă leagănă ca și suflarea ta
cuvinte se nasc la încheietura crengilor
apoi pe buzele mele care trec pe buzele tale
poezia sunetului se proiectează în corpul tău
și în ecoul pădurii care acoperă secrete alăturate
gardurile semnalează limite peste care ploaia
soarele sau ninsoarea trec cu ușurință
așa cum voința ne ridică din îngenunchiat
înfometați fiind după echilibrul din natură
astfel se cristalizează noduri din interior
cu plămânii deschiși în fața aerului curat
așteptăm purificarea celulelor
din rădăcina tulpina și nucleul trupului
anihilarea războaielor
în fața atâtor frumuseți
contrapui banii
o luptă nedreaptă
instrumente meschine ale interesului
dar ai vrea să te dezlege natura de orice păcat
să te legene necondiționat
pe sânii ei nealterați
Macii azi m-au chemat la ei
Atingerea dezvăluie amintiri care zidesc turnuri
în pânza realului gândul se închide ca un melc în casa lui cum se coace miezul de pâine în secretul spicului de grâu
se zidesc turnuri înalte de amintiri
cuvântul întotdeauna invocă universul
aşa cum muzica e promotor de suflete
trăim nostalgia răpirii sunetelor cu foamea din noi
cu foamea de noi
ne îmbogăţim
apoi devenim jumătățile noastre
lumea se scaldă tot mai des în furtuni de lumini
margarete costumate în petale pestriţe
în sticla nopţii încremenesc sânii tăi cu vârf de pistil
culoarea piersicii în omul de lut cu sfârşit necunoscut
e toamnă cu un nor de culori fără vitrină
flori abrupte şi sălbăticie suspendată
în crengi gânduri căzute în cuiburi
dar în cartea noastră nu moare nimeni
În camera mea
În camera mea se aud şoapte de tulpini şi cuvinte de imbold
se percep culori în mişcare
nimic nu se vinde dar nimic nu se dă gratis
floarea soarelui o ştim cu toţii e fidelă soarelui
îl urmăreşte cât trăieşte
pe mine mă urmăresc visele zi şi noapte iar dacă le ascult mă răvăşesc
în camera mea sună muzica Shostakovich din întâmplare
şi mă face să caut o ieşire pe scara de urgenţă
În camera mea e şi camera ta respirând a viaţă o alternativă
îţi văd acvariul cu peşti zglobii şi jurnalul cu eseuri
pe rând concepute cu sudoarea adevărului
zăresc şi pietricele adunate din fiecare gară
gaj pentru amintiri şi scoici albe
dovezi pentru un trecut care nu se alterează
În camera mea umblă maşini trenuri supersonice
fiecare lăsând urme praf şi sedimente întâlniri pe peron
în prima şi ultima clipă despărţiri bine pregătite sau bruşte
şi mult fum care întunecă silueta nopţii
În camera mea trece timpul şi nu-l pot opri
doar dacă mă pun în genunchi îmi închid ochii
şi nu văd că nu mă ia în serios
În camera mea nimeni nu vrea să încheie un contract pe bune
toţi cred în sentimente trecătoare
Timpul distorsionat
Timpul e întotdeauna contrafăcut
de rațiunea ta de bărbat care crezi
în munți și celule efervescente
mângâiere peste obstacole
timpul se măsluiește de mâna ta femeie
storci iluzii din vetre fără căldură
cascade moarte ori trunchiuri de copaci îngenunchiate
veșnicia storci tu femeie
dintr-o singură primăvară
Nu e steaua mea
De ce ţine tăcerea atât de mult
Până scoarţa copacului crapă de durere
Când nu mai aştepţi pasărea se înalţă din nou în zbor
Dezlănţuindu-se de sol răni şi amintiri
Răsar zâmbete în inventarul sufletului
Am surprins clipa într-o seară de septembrie
Şi am încuiat-o în clepsidra seculară
Picurau doar firicele de nisip
Şi cristale umplute cu lumini
E prizoniera mea şi fac ce vreau cu ea
Îi storc cuvintele de respiraţie
Contopesc corpul cu căldura unui pom
Iar parfumul cu imprimeuri vii
O brodez în nopţile cu perdele grele
Nu e steaua mea
Dar m-am agăţat de ea
Uneori mă tem că se scutură de mine
Fără ştirea mea
Fără să-mi dea de veste
Daniela
nici n-am știut cât de aproape ardeai de soarele meu
când ai murit de ziua ta inundată de ireal
o ușă primitoare îți era zâmbetul
ochii scufundați în râu cu trecere liberă
credeai în gesturi transparente ca peștii izvoarelor
de munte
asemenea unui hingher înnăscut adunai
bineorientată oamenii calzi în jurul tău
râdeai în prezența mea și te lăsam
ca să râd cu tine alături
grâul își desfăcea lumina spic cu spic
legământul caișilor m-a ademenit
în grădina ta pentru totdeauna
un gest de durere că nu ne mai poți avea
asta-i moartea
un gest de durere că nu ne mai poți avea
Odă pentru Freddie Mercury
Off Freddie câtă strălucire și nonșalanță
haine colorate în gânduri dezbrăcate
papagal păun gol pușcă
damă de companie și bufniță
cowboy clown
și războinic în decor
timp de șase ani te-ai încrucișat
cu iubirea unei femei
apoi te-ai dezbrăcat de eul tău
înfășurându-te în haine noi ale sinelui
te-ai lepădat de atingerea ei
conștiința pervertindu-ți
Off Mercury câtă inspirație în introspecție
revărsare totală
în multiple valuri și melodii
muzica ta învie fluvii
Off Mercury după 45 de ani
corpul tău spune adio
unui suflet trăind în vibrații
sub lumânarea aprinsă a nopții
te ascult răscolită de moartea ta
clopotele bat pentru clipe curate
aplecându-mi gândurile
în fața forței tale nepătate
O viață împrumutată
Te iubesc
că nu ești al meu
și alunec
pe șinele unui tren
care mă lasă
în viitor
Doar greierii
totul se amână în vise de toamnă
singurele care se autentifică
doar greierii cântă la moartea noastră
ochii tăi deschid pași
se veștejesc petalele nopții
pomii se trezesc în clopotul dimineții
odată cu gândurile reînnodate
De ziua sfântă
mereu ni se aștern drumuri galbene
gri sau violete
Crăciunul surprinde în alb
născut spre nașterea omenirii
intenții aruncate
pe pământ cu rădăcini
Întrebare întoarsă din drum
s-au spart bibelouri în mine
te-am găsit pe rafturi
second hand
femeile te încercau te mușcau
te devorau în înțelesuri opuse
nu mai știam cui trebuie
să fiu fidelă
Adaugă comentariu nou