Frânturi de zbor din versurile poetei Elvira Maxim

Suferinţa naşte flori,/ Ochii-n lacrimi sunt potire/ în peneluri dau culori/ Şi în versuri nemurire”. Sunt versuri primite în dar cu ceva ani în urmă de la doamna dirigintă a lui Ionuţ, nepotul meu, pe când era elev.

O doamnă, care atunci când am cunoscut-o m-a impresionat prin frumuseţea fizică, dar în aceeaşi măsură prin spiritualitatea ce abia o bănuiam şi care se desluşea din vorba blândă şi înţeleaptă, ce se revărsa ca un har asupra învăţăceilor ei, dar şi din toată făptura ei ce emana armonie şi duh.

Apoi, am primit (într-un târziu) o carte de poezii care se vede că doamna este într-adevăr o fiinţă dăruită cu har artistic.

Profesor de matematici, cu înclinaţii îndreptate spre ştiinţă, cât şi spre arte, ne dăruieşte, în preajma pensionării, un buchet de gânduri frumoase, exprimate în versuri.

Temperament liric, aflată la vârsta mare, poeta-şi transpune în versuri o bogată paletă de gânduri, ca rod al evenimentelor care au tulburat-o în trecerea prin viaţă şi pe care le evocă cu nostalgie.

Iată, iubirea resemnată: „Iubire, tu, minunea mea/ Un nufăr rătăcit pe ape,/ Nici sufletu-mi nu te mai vrea,/ Nici viaţa mea nu te încape/ A fost o vreme când credeam/ La un liman că mă vei scoate,/ Dar azi răbdarea nu mai am/ Şi să te-aştept nu se mai poate/ (…)/ Mi-am strâns merinde pentru drum/ şi voi pleca mai sus de stele,/ Tu să mă ierţi că plâng acum/ şi uită dorurile mele”. (Să ierţi, iubire)

Zădărnicia vieţii, iluzia pierdută se vede din poezia „Un fulg de nea”: „Am vrut să te sărut, fulg de nea,/ dar tu ai dispărut pe gura mea./ Am simţit pe buze/ gustul dulce-amar”.

Închisă în colivia vieţii, lansează un S.O.S.: „Mă leagăn pe valuri/ ca sticla unui naufragiat/ Cu un S.O.S. disperat. (S.O.S.).

Tristeţea dragostei uitată-n tinereţe se desprinde din poezia „Ce-a fost?”: „Ce-a fost dragostea noastră?/ Un copil răsfăţat/ Cu plete-n vânt,/ Unduind ca valul de mare/ (…)/ Noi ştim ce-i acum/ Un copil părăsit/ La răscruce de drum”.

Iar soţul, partenerul de viaţă, îi pune o întrebare: „Cine eşti?/ Eşti tu creanga mea fermecată/ din grădina râvnită, visată?/ (…)/ Ai deschis fereastra spre sufletul meu/ cu privire de om sau de zeu”.

Şi un răspuns la singurătate: „Să nu te-ncrezi că te iubesc/ în viaţă totu-i amăgire…/ pe cer şi stelele lucesc/ în calea lor spre prăbuşire” (Să nu te-ncrezi). Prin credinţă învinge neputinţa „Părinte, părinte/ din pâinea ce-o rupi la altar/ ne dai bucăţelele de har…/ iar harul trezeşte credinţa/ să-nvingem în noi neputinţa” (Părinte, părinte).

Trecând prin greutăţile vieţii, cuprinsă de nostalgie, revine la origine: sat, părinţi, dascăli şi mama: „Cel mai frumos cuvânt/ Ce-l rostesc pe pământ/ După cel al lui Dumnezeu,/ E mamă, numele tău”. (Mamei)

Şi-n poezie, Elvira Maxim rămâne cadru didactic şi împarte tinerilor sfaturi: „Comoara ce-o aduni din carte,/ O porţi cu tine zi de zi/ Nicio avere ce-i pe lume/ N-o va putea înlocui” (Îndemnuri pentru cei ce vor s-asculte).

Sfârşitul volumului cuprinde o serie de imnuri închinate Divinităţii, care ne-a creat şi ne dirijează viaţa spre tărâmurile veşnice.

O carte a nostalgiei, a iubirii creştineşti, depusă pe altarul jertfei. Închizi cu regret ultima pagină şi-ţi vine să exclami cu poetul de altădată: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”