Educația în SUA și China

Nu mi-e  străină evoluția analizelor din și despre China actuală, dar am fost izbit în ultimele zile să văd pe standurile unor mari librării europene nu una, ci cinci cărți noi despre China de azi. Fiecare, cu fapte și optici noi! Am citit de îndată impresionantul volum China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert (C.H.Beck, München, 2019) al lui Theo Sommer,  renumitul editor al publicației Die Zeit.  Leitmotivul cărții: „secolul chinez în lume a început deja”. Două remarci ale autorului sunt edificatoare. Dacă vii din Shanghai la Berlin, este o întoarcere în trecut, iar secretul ascensiunii vertiginoase a Chinei nu rezidă în altceva decât în inventivitatea proprie chinezilor, mai ales în tehnologie, cultură, educație.

În legătură cu educația din China, stăruie încă o cunoaștere sumară. Mulți europeni sunt tributari convingerii lui Hegel că în marea țară de la Răsărit nu vor fi elaborate idei și viziuni riguroase, căci aici nu s-ar conceptualiza destul. Azi, însă, se discută dacă nu cumva chiar o filosofare rafinată, precum cea a lui Heidegger asupra ființei, are antecedente în cărțile daoiste (Reinhard May, Heidegger’s Hidden Sources. East Asia Influences on His Work, 2005). Alți europeni nu s-au eliberat de prejudecata lui Ernst Renan, după care scrierea chineză ar împiedica expansiunea științei, fiind nominalistă. Nu cu mulți ani în urmă, un psiholog (Richard E. Nisbett, The Geography of Thought. How Asians and Westerners Think Differently ...and Why, 2003) atrăgea însă atenția că lucrurile stau cu totul altfel și că „natura colectivă sau interdependentă a societății asiatice este consistentă cu abordarea largă, contextuală a lumii de către asiatici și cu credința lor că evenimentele sunt foarte complexe și determinate de mulți factori. Natura individualistă sau independentă a societății vestice se focalizează în dreptul obiectelor particulare în izolare de context și cu credința vesticilor că ei cunosc regulile ce guvernează obiectele și pot, prin urmare, să controleze comportamentul obiectelor”. În orice caz, rapoartele internaționale recente plasează China doar în urma SUA în cercetarea științifică și tehnologică.

Convingerea lui Hegel și prejudecata lui Ernst Renan, ca și  anticiparea lui Max Weber potrivit căreia, datorită presiunii moralei, nu va fi capitalism în China, precum și previziunea unor diplomați britanici, după care China nu va fi o supraputere economică, au fost infirmate ( pe larg în A. Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Niculescu, București, 2015). Este infirmată, de asemenea, prejudecata după care China ar fi mereu aceeași – țara unui colectivism incorigibil, captiva unor tradiții vetuste. În fapt, China este astăzi în multe privințe decisive în avangarda modernității, iar experiențele care se acumulează acolo contribuie la modificarea profundă a înțelegerii vieții și a lumii.

Recent, într-o carte incitantă a fost examinată interacțiunea supraputerilor principale în domeniul educației. Este vorba de Little soldiers. An American Boy, a Chinese School, and the Global Race to Achieve (Harper, New York, 2017, 350 p.), a Lenorei Chu. Descendentă a dinastiei Ming, formată în America și stabilită acolo, autoarea a dat o carte edificatoare asupra întâlnirii dintre educația americană și educația chineză pe cazul propriului copil.

Întrebările Lenorei Chu sunt simple, dar esențiale. „Sistemul chinez de educație generează efectiv roboți sau studioșii săi dobândesc în fapt o formare superioară?”. Sau, mai simplu, „este educația chineză orientată spre conformism și concentrare?” (p.58). Care sunt de fapt diferențele dintre școlile din China și cele din SUA?

Răspunsul autoarei își însușește ceea ce psihologi americani ai educației au argumentat concludent: „Nu înțelegem ceea ce pot face copiii până când nu vedem ceea ce și alți copii de aceeași vârstă pot să facă. Așa stau lucrurile și cu culturile” (p.254). Nici un sistem de educație nu este validat doar prin aceea că există, sau că cineva îl postulează ca bun, sau că îl apără.

Educația din China este caracterizată de Lenora Chu în trei observații.

Prima este aceea că în fiecare copil sau adolescent chinez se află o ființă, anume, Confucius. Exemplul și învățătura figurii tutelare a culturii chineze guvernează traseul educațional, începând cu „respectul filial” față de înaintași.

A doua  se referă la numeroase fapte de viață caracteristice. Bunăoară, ruta pe care înaintează elevul și studentul este una „foarte strâmtă”. Educația cultivă „conformismul”, „disciplina și studiul intens” prevalează. „Curriculumul este respectat riguros”, chiar dacă pretinde elevului să-și însușească prin memorare 8oo de caractere și alte 1600 la nivelul capacității de a le distinge (p. 86). Copiii, inclusiv cei cu dizabilități, urmează același program. Fiecare școlar își urmărește  cu tenacitate calificativele la examinări. Sistemul cultivă virtuți cetățenești – „iubirea de țară, iubirea poporului ei, pasiunea pentru muncă, cunoaștere științifică, adeziunea la socialism” (p.144). Patriotismul este valoare centrală.

A treia observație este aceea că schimbarea este la ordinea zilei în școlile chineze, iar „individualitatea și alegerea sunt, de asemenea, în meniu”. Mai rapid decât oriunde în lume, în China, la orice nivel, local, regional, național, are loc o preluare de idei noi și de combinare eficientă cu tradiții de o venerabilă vechime într-o perioadă de „schimbări fără precedent” (p.302). De aceea, „chinezii vor ajunge la toate dexteritățile soft cu care se mândresc cei din Vest”(p.308). Concentrarea nu mai este doar pe matematici și științele tari, cum se crede de către cei care nu țin pasul cu schimbările din China, ci și pe disciplinele liberale, sport, arte, precum în țările occidentale.

Educația din Statele Unite Lenora Chu o caracterizează ca deschidere spre “scop personal și simț al aventurii” (p.41) și, mai cu seamă, prin cultivarea comparației. În vreme ce în China profesorul este cel care conduce suveran clasa, în SUA, profesorul și elevii formează un lanț interactiv, în care profesorul stă în mijlocul elevilor, este ușor accesibil și se tutuiește cu aceștia (p.264). În China, elevul are puține posibilități de exprimare în afara învățării stăruitoare, în America elevul poate pune în chestiune ceea ce se petrece în mediul său înconjurător. În China, autoritatea este respectată, în America ea poate fi chestionată. În China, prețuirea de sine (selfesteem) nu este temă, abordarea fiind utilitaristă, pe când în America aceasta este o valoare. În vreme ce China pune accent pe “efortul” persoanei, în America se pleacă de la premisa “abilității înnăscute” (p.279). În China, profesorul este centrul în jurul căruia gravitează clasa, care se bucură de largă recunoaștere (recunoașterea dascălilor este la nivelul celei acordate medicilor!) în societate.

În educația din China sunt perceptibile două efecte ale priorității ce se recunoaște  comunității. Primul este relația cu adevărul, care este privit mereu prin prisma intereselor comunității. De aceea, “este mai puțin probabil ca medicii chinezi să-i spună unui pacient suferind de cancer adevărul asupra diagnosticului, în vreme ce medicii din Vest sunt mai apți să reveleze un diagnostic sumbru” (p.222). Al doilea efect constă în aceea că, în China, reprezentarea geniului solitar nu are încă trecere, realizările exponențiale fiind privite mai curând ca rod al muncii mai multora.

China se mișcă hotărât în direcția întrunirii premiselor creativității deja la nivelul tinerilor. Cu o siguranță demnă de subliniat, China își asumă adevărul că “nu memorarea în izolare este cheia. Chiar specialiștii în Confucius spun că filosoful a promovat investigația activă și gândirea prin inferență, că este important ca fragmentele de cunoaștere să fie interconectate și accesibile” (p.283). Persoana care își formează singură opinia este deja în orizontul educației chineze.

China încadrează educația într-o viziune ideologică, dar este deschisă spre reforme îndrăznețe. Direcția pe care se înaintează este „privirea spre Vest pentru a obține cunoștințe în ceea ce privește dezvoltarea copilului ca întreg” și tragerea consecventă de consecințe dintr-o „abordare holistă a educației” (p.133). China își asumă adevărul că nu este posibilă participarea la competiția globală fără cultivarea gândirii independente și a personalităților.

Chinezii iau în serios testele, începând cu PISA. Ei se mândresc cu faptul că elevii lor sunt în frunte în matematică, lectură și științe în clasamentele din lume, dar rămân lucizi. Educatorii știu că nu este suficient să treci cu brio teste și examene, căci acestea nu spun totul despre valoarea pregătirii. Pregătirea în matematică și științe poate fi excelentă, dar ea poate rămâne “nesustenabilă” (p.136). Problema este nu doar mecanica obținerii rezultatelor la teste și examene, ci generarea pasiunii căutării și a creației. “Competențele”, de care se face caz în educația cognitivistă actuală, nu rămân nicidecum retorice și nu totul în educație se reduce la formarea de “competențe”.

Testele, examenele, ierarhizările de orice fel sunt privite în China din punctul de vedere al consecințelor durabile și pe scară mare (p.201). China a fost țara care, după America, a consacrat cel mai mult ierarhizările (rankings) în educație. Multe țări, între care și România de după 2004, au copiat, de fapt, adesea prin intermediari, ceea ce se făcea acolo. Numai că, în China, a existat de la început o preocupare explicită de a pune testele, examenele, ierarhizările în legătură cu ceea ce este decisiv pentru un sistem de educație: formarea de cetățeni, înzestrarea tinerilor cu abilități de a obține și aplica cunoștințe și capacitatea de a crea acei creatori care sunt apți de validare la nivel global.