Noua Constituţie a Ungariei pălmuieşte violent DEMOCRAŢIA

Sfârşitul anului trecut şi începutul lui 2012 au fost presărate cu destule convulsii în Europa şi în întreaga lume, convulsii ce s-au referit la datoriile statelor, la recesiune, la zguduirea zonei euro, iar la noi punctul culminant a fost atins în răbufnirile şi protestele de stradă, fapte ce au dat suficiente motive de îngrijorare politicienilor, dar şi populaţiei, căreia i s-au spart în cap, în principal, multe probleme.

Bineînţeles că toate aceste seisme au fost discutate şi în lumea politică românească, unele subiecte fiind intens mediatizate, iar, printre ele, nu a trecut neobservată nici „Noua Constituţie a Ungariei” care la 1 ianuarie 2012 a primit „certificat de naştere” şi care a trezit multe discuţii, atât la nivelul ţărilor membre ale Uniunii Europene, ba chiar şi în rândul maselor populare din ţara vecină, în care au avut loc ample manifestaţii şi numeroase luări de poziţie împotriva unei Constituţii care, în unele dintre paragrafele sale, se întoarce în secolul al 19-lea, având abordări criticate de politicieni, de oameni simpli din ţara în care democraţia pare a nu mai fi o ţintă viitoare, dar şi în unele ţări vecine faţă de care Ungaria recurge la un ton medieval, revanşard pe alocuri, cu vădit iz hortyst, ba chiar fascist, în plin secol XXI.

Este stupefiant ca acum când vorbim atât de insistent despre globalizare să aflăm că în Constituţia unei ţări membre NATO şi membră a Uniunii Europene iredentismul este la el acasă, iar susţinerea unor elemente extremiste din alte ţări şi nu în ultimul rând din România, deşi nu este o surpriză chiar în actuala politică a Ungariei, este totuşi neaşteptat atunci când respectiva ţară se vrea una modernă, în ton cu lumea de azi.

Nu ştiu de ce am senzaţia că vecinii noştri unguri încă nu au abandonat în ce ne priveşte şi din nefericire nu numai pe noi, apucăturile de timp imperial şi cu pretenţii de diferite nuanţe prefăcându-se că nu ştiu că din 1990, dar şi în anii „erelor încărcate de lumină”, dar mai ales după 1990, în România, domnii udemerişti în special şi domnii maghiari, în general, au făcut parte, în poziţii mai mult decât fruntaşe, din toate guvernele României.

Chiar este greu de observat acest lucru? Au unii dintre ei, mai înfierbântaţi, revendicări teritoriale, au reproşuri la Tratatul de la Trianon, ba au pretenţii la diverse autonomii care nu se pot constitui în subiecte acceptabile de discuţie între vecini cu pretenţii civilizate şi membri ai UE.

În Ungaria nu mai este o surpriză că naţionalismul maghiar s-a transformat într-un curent politic, iar partidul de extremă dreaptă din ţara vecină, atinge nişte cote de popularitate care ridică semne de întrebare în ţările vecine Ungariei ca şi în întreaga Europă, iar Uniunea Europeană prin Comisia Europeană pare a fi hotărâtă să „adreseze” somaţii pentru Ungaria, derapajul de la democraţie şi alunecarea ţării spre dictatură au determinat ca tot mai multe publicaţii de anvergură să-l compare pe Viktor Orban cu „Geniul din Carpaţi”. Oare?

De fapt, Noua Constituţie a Ungariei a fost şi este agrementată cu câteva legi ce au netezit cumva votul din Parlament, ea fiind „votată” fără discuţii prealabile, cu opoziţia, apoi a fost „operată” sintagma „Republica Ungaria”, aşa că ţara vecină nu mai este republică, ci doar Ungaria, cu trimitere la Ungaria Mare şi, implicit, la Trianon. S-a ajustat şi legea electorală, cea a presei, acestei puteri punându-i-se botniţă, Curtea Constituţională a fost privată de toate puterile prin care ar fi putut împiedica manevrele politice, apoi a dislocat Consiliul bugetar pentru a putea controla exclusiv asupra acestuia, a decapitat justiţia şi a numit „părinţi, prieteni şi clienţi” în principalele posturi de judecători. Guvernul încearcă să mutileze independenţa Băncii Naţionale protejată inclusiv prin tratate internaţionale şi siluind legea electorală, aşa cum subliniam mai sus, făcând Fidesz-ul inamovibil, cel puţin prin mijloace democratice.

În esenţă, Constituţia a fost promovată în vara anului 2011, fără dezbateri, fără consultări, deşi au fost făcute numeroase observaţii, dar toate au fost trecute cu vederea, iar noua Constituţie care urmează să intre în vigoare spre finele acestui an consfinţeşte Ungaria ca un stat creştin, declarat şi aproape teocratic, alăturându-se Vaticanului şi Iranului, cele două state care până acum recunosc, prin Legea Fundamentală, că Dumnezeu, respectiv, religia, guvernează viaţa statului. Un gând bun poate deveni paravan pentru marea mascaradă politică şi până una alta prin aparenţa creştină sunt sfidate regulile Uniunii Europene.

O problemă cu deosebite valenţe şi ţinte mai ales pentru ţările vecine, cum ar fi România şi Slovacia este prevederea ce erijează Ungaria în stat al tuturor ungurilor şi îi permite acesteia să se amestece în treburile interne ale unor state suverane. Oare acest lucru este chiar posibil?

Iată că moliciunea, slăbiciunea, chiar indolenţa cu care guvernanţii noştri au privit şi privesc „vizitele nevinovate” ale demnitarilor din Ungaria ce hălăduiesc prin România după bunul plac sunt argumente în pretenţiile unor autonomii colective inacceptabile pentru ţara noastră, dar mereu scoase pe tapet de UDMR-ul etern aflat la guvernare în epoca postdecembristă.

Se cuvine subliniat că dacă europarlamentarul român Tokes este, oare de ce nu ne surprinde, partizanul şi susţinătorul lui Orban şi al noii Constituţii, în Ungaria zeci de mii de oameni au protestat împotriva unor prevederi cu iz medieval şi cu miros fascist din Legea fundamentală, iar Uniunea Europeană, prin Comisia Europeană va monitoriza cu atenţie cam care sunt, în esenţă, dedesubturile acestui demers al Ungariei.

Sunt tot mai multe voci care susţin, cu argumente, că demersul Ungariei este inspirat de Rusia, căreia i-ar conveni de minune ca din Uniunea Europeană să se aleagă praful. Şi Ungaria poate contribui la acest deznodământ.

De fapt, în istorie, de la imperii, la „republica sovietică” şi la Tratatul de la Varşovia interesele Rusiei şi ale Ungariei au fost cam pe aceeaşi lungime de undă şi adesea interesele celor două combatante au ţintit cu vădită răutate ţara noastră deşi nu numai.

Este un subiect care ar trebui privit cu mai multă atenţie de înţeleapta noastră conducere de partid şi de stat sau de şezut.

Vom reveni.

Adrian L. Mănarcă