OXANA MUNTEANU – O POETĂ PE CERUL BASARABIEI

Vorbind despre poezie şi poeţi, Marin Preda spunea că: ,,O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii (noi am adăuga: nici mmăcar să şi-i descopere) va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sângele unui sopor, care curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor”

Cuvintele acestea spuse de Marin Preda îmi vin deseori în minte când am în faţă un poet consacrat sau unul care este la început de drum în poezie.

Poeţii poartă cu ei o taină: în sufletul lor un putem intra oricum sau intrăm foarte greu. Nimeni un ne dă dreptul să cotrobăim haotic în sufletul unui creator. Atunci când te tentează humea unui creator, trebuie să intri ca într-un templu, să contempli cu o anumită pietate şi să diseci cu cel mai fin bisturiu imaginile lumii sale, căci ele ţin de însuşi sufletul creatorului. Vei găsi acolo multă sfială; creatorul nu îndrăzneşte să-şi spună decât doar sieşi că a luat cuvintele de mână şi le poartă prin lume pentru a le da viaţă.

Când am stat de vorbă cu Oxana Munteanu, prima dată în septembrie 2011, am simţit cum din adâncurile cele mai secrete ale fiinţei sale, străbăteau – poetul şi poezia, printr-un fel de ,,personanţă”, semne de ,, avertisment” că ea simte gustul cuvântului scris, că trăieşte-n vecinătatea poziei, dominată, scrisă de ea: [...] lumea căutării devine vis/ şi cuvântul seamănă cu noi”; sau: ,,M-ai scris poezie/ Cu sufletul încununat / În lumea dulce a cuvintelor/ Adună-mă în cerul plin cu aripi/ În norul destinului de spirit sublim/ Dă-mi succesul creaţiei de iubire” (Criteriul omenesc)

După ce am lecturat, în manuscris, întregul volum, care poartă titlul ,, Duios suferinţa trecea”, am descoperit, că de fapt, acea taină de care aminteam mai sus, poară sâmburele din care, iată, a răsărit o nouă poetă pe cerul românesc al Basarabiei şi am propus-o spre publicare revistei ,,Gând Românesc„ şi editurii ,, Gens Latina” din Alba Iulia şi asta fiindcă lirica Oxanei Munteanu este expresia pură a trăirilor sufetesti, eul ei creator dând lucrurilor o expresie nouă, a unei altfel de raportări la absolut, plină de prospeţime şi delicaţe. Titlul cărţii implică atât lumea, cât si atitudinea creatorului faţă de lume. Recurenţa persoanei I singular în poeme -„eu” –impune poezia Oxanei Munteanu ca o confesiune lirică.

Regăsirea esenţelor sufleteşti ameninţate cu degradarea, revolta împotriva unei civilizaţii care uniformizează, cultivarea mitului, scindarea subconştientului, transpunerea neliniştii existenţiale în imagini puternice, sunt câteva dintre trăsăturile poemelor sale care o apropie de expresionism. Interesul poetei estenu atât pe tehnica poetică, aspect specific postmodernismului, cât pe relaţia eu-lume, poet-creaţie. Poezia este, astfel, una reflexivă, o „fabula” filozofica înţeleasâ nu ca o traducere în imagini poetice a unor concepte filozofice, ci ca o expresie a modului blagian de a gândi poetic lumea:

Lumea

privişte stelele

cum meditează,

clipele trăite

în spaţiul cosmic

descoperind

melodiile interioare,

cântate de timp

prin respiraţia noastră,

dăruită celorlaţi

(Meditaţie)

Poezia este structurată îin jurul a două opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora. Ideea poetica la Oxana Munteanu este refuzul plus-cunoaşterii, al cunoaşterii logice, raţionale prin care misterul este diminuat. Eul poetic are constiinţa unei existenţe integrate unui orizont al misterului. Misterul este exprimat în manieră expresionistă prin enumeraţie, putând fi interpretat atât în raport cu lumea, cât şi în raport cu creaţia sa, anunţând teme precum : florile (crin, crizanteme, etc.) – elemente generale simbolizand o existenţă ingenuă, ochii apar ca un simbol al cunoaşterii umane reflexive, o temă constantă a creaţiei, buzele reprezintă deopotrivă rostirea şi iubirea; marea taină a morţii. Dincolo de moarte / e puterea sufletului.

Actul poetic devine, la Oxana Munteanu, o atitudine subiectivă: ,,Şi adevărul cuvântului aşternut/ frumuseţea iubirii...” – o modalitate fundamentală de situare a eului în univers, specifică scriitorilor expresionişti. Se remarcă şi preferinţa pentru versul liber al cărui ritm interior redă fluxul ideilor si frenezia sentimentelor, combinaţiile neobişnuite între cuvinte, prin care limbajul poetic apare ca formă de recuperare a tăcerii originare, creaţia ei fiind dominată de dialectica tăcere-cuvânt. Tăcerea oferă sentimentul totalităţii, în timp ce cuvântul marchează intrarea în temporalitate şi determinare. Timpul verbelor este frecvent prezentul, acest fapt sugerând ideea de comunicare a unui adevăr dintotdeauna, a unui prezent etern. Textul poetic opune ingenuităţii o altfel de cunoaştere, prin raţiune, restrictivă şi alienantă. Numai cunoaşterea prin iubire este adecvată adevărului existenţial, iubirea este cea care animă demersul creator al poetei.

Oxana Munteanu are în centrul poemelor ei, omul, ca fiinţă conectată la cosmic şi predestinată creaţiei. Singularitatea omului - definit ca „mister într-un orizont saturat de mistere", ca „existenţa pentru reve¬lare" (Blaga) — provine din modul propriu lui, omului, de a se raporta, prin „minus-cunoaştere"(ibidem), la un Cosmos fabulos, al cărui Tot vital se manifestă în forme variate.

Ca şi la Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, sau Nicolae Ţurcanu, Grigorie Vieru şi Nicolae Dabija, în poezia Oxanei Munteanu există o rostuire a suferinţei neamului său românesc.

Mă-nalţ spre culmi visătoare,

ca o stea ce mă-ndeamnă

la cugetare.

În mine

dorul curge

ca un Prut visător

spre inima ta

Gândul din stele

va pleca spre tine

fiindcă tu eşti acolo

unde e casa mea.

(Elegie)

Vedem aici mesajul transmis şi metafore excelente: dorul curge ca un Prut visător

Este vorba aici despre acasa pământească, numită Basarabia şi aflată pe celălalt mal al Prutului. Indiferent de gândul pe care l-a închis poeta în acest „casă”, lupta ce se duce, deocamdată mocnit, în adâncul sufletului, va izbucni când se va primi „marele îndemn”.

Libertatea mea e-n inima ta

în crucea ce m-ai cununat

cu cuget liber de poet !

Eu vin duioasă-n chipul tău

râvnind să strălucesc în glas de luptă

să fiu liberă ca o stea

un gând desprins din viaţa mea.

Libertatea mea

în crucea ce m-ai cununat

cu liber cuget de poet. ( Libertate)

Nici poezia de iubire nu lipseşte din creaţia Oxanei Munteanu. Erotica sa, are un sens precumpănitor senzual.

Ai luat iubirea

Şi ai pus-o-n palma ta

Cu mult farmec

Şi pe ape ai întins-o

Eu din ape-am adunat-o

Lumii peste vieţi am dat-o

Să-o pună la icoană iară

Ca pe-o sfântă primavera.

(Ai luat iubirea)

Poezia aceasta, prin care iubirea este adunată din apele lumii şi redată tot lumii, are o simplitate de maxim rafinament.

Poeta aşază în versurile sale, toate nădejdile, dorinţa de libertate, de eliberare, de luptă, subliniind că este vorba despre o luptă sfântă ce trebuie purtată, ca datorie de onoare, şi de poeţi pentrun reîntregirea hotarelor ţării.

Nu am avut intenţia, în aceste scurte aprecieri, să ,, inventariem” toate poemele din cartea Oxanei Munteanu. Din ,,filmul” acestora am ales doar căteva ,,secvenţe”, un ,,curriculum vitae” sufletesc, a unei poete aflată la început de drum, din care cititorul poate culege culoare şi lumină ce pot da un fior sufletului său pentru că poezia Oxanei Munteanu, este, în afară de orice intenţie, aşa cum este. (Blaga)

VIRGIL ŞERBU CISTEIANU

Meditaţie:

Ne adunăm într-un spaţiu

unde privim stelele

cum meditează…

Suntem mândri

de clipele trăite

în spaţiul cosmic

unde am descoperit

tainele muzicii,

drumurile timpului

prin care auzim frumuseţea

respiraţiei

dăruită celorlalţi

În tristeţea mea

În tristeţea mea

lumea căutării devine

vis albastru.

şi cuvântul seamănă cu noi

Acum înţeleg că timpul

mă caută să-mi dea plăceri ne ştiute.

Câtă durere încape

în lacrima unei fiinţe

ce cuprinde nemărginirea

Poem cu nume

Mare taină

mi-au dăruit toate clipele fericirii

Eşti un poem cu nume

În mine e iubirea Ta

ce se cheamă poet

În mine eşti prin univers

tot ce-ai scris

Prin clipa tainică-a iubirii

Sacralitatea-n tine dăinuieşte

Cadou

Vreau să-ţi dăruiesc

imboldul chemării

pe care poetul Blaga

îl spune :

,, Opreşte trecerea, Ştiu

că unde nu e moarte nu e nici iubire,-

şi totuşi, te rog:

opreşte Doamne. ceasornicul

cu care ne măsori destrămare”

visului din noi.

Singurătatea mea

mereu am ascuns-o.

Nimic un vroiam să fie cum era.

Acum. vreau să fie linişte

Să nu mai şovăi pe drumul

iubirii

să închid izvorul

suferuinţei cu năframa

pe care am plâns

libertatea mea.

Te strig!

Acum

Te strig...,

Te scot din visul meu

şi mă alătur gândului fericit

de a te-mbrăţişa

Întoarce-mi, Doamne, înapoi

ziua-n care zâmbetul venea din Lumina Ta

Vreau să mă trezesc în braţele

gândului Tău din Nou

Şi, iarăşi să aud

muzica cuvântului

Şi, atunci voi zâmbi

chiar dacă lacrimile vor curge.

Nu mai vreau altarul suferinţei!

Căldura vocii tale e zâmbetul şi speranţa mea!

Voi lăsa în urmă toate suferinţele!!!

Clipa

Număr fiecare clipă

din zâmbetul meu.

pe care ţi-l arunc

în braţe

să-l săruţi,

să-l cânţi

peste văile gândiriiÎ

între crucea nemuririi

în poiana visului

şi al abisului!

Azi

Uite!

În astă dimineaţă,

În liniştea amintirilor

îţi scriu o scrisoare

cu ecoul inimi mele

în acordul rugăciunilor

Desenez fericirea pe un munte

şi amestec

întâmplări cu rădăcini

de clipă cosmică.