Părintele Ioan Giurgiuca, din Beclean, la 90 de ani de viaţă şi 60 de ani de preoţie

Păstorul cel blând şi bun

Părintele Ioan Giurgiuca s-a născut la 1 septembrie 1925 în satul Dumbrăviţa din judeţul Bistriţa-Năsăud. Fiu de ţărani. Şcoala primară, în satul natal, iar următoarele 8 clase, perioadă care coincide în parte cu răpirea Ardealului de Nord (1940-1944), le urmează la Liceul George Coşbuc din Năsăud, apoi la Şcoala Normală din Gherla, încheindu-le, în 1947, la Liceul Andrei Mureşanu din Dej. În perioada 1947-1951, urmează cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cluj. După un stagiu militar de trei luni, este învăţător apoi profesor la şcolile din Sita şi Căianul Mic, judeţul Bistriţa-Năsăud. În 1955 se căsătoreşte cu Felicia Pop, fiica preotului din Bidiu, profesoară de geografie (au împreună un fiu, tot Ioan, inginer). Este hirotonit în acelaşi an de Î. P. S. Nicolae Colan, Mitropolitul Ardealului, pe seama Parohiei Ortodoxe Figa, unde a slujit timp de 16 ani, până în 1971, când este transferat la nou-înfiinţata Parohie Ortodoxă Beclean II. În 1995 se pensionează, dar continuă să slujească şi în prezent la Biserica Ortodoxă Buna Vestire din Beclean. „Biserica lui Giurgiuca” (cum îi mai spun şi azi mulţi dintre credincioşi), pe care a renovat-o, în 1974 şi 1989, resfinţită de Î. P. S. Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului.

Aşadar, din cei 90 de ani, împliniţi recent, 60 de ani sunt dedicaţi preoţiei. Fără întrerupere. Fiind recompensat, de-a lungul carierei sale, cu Crucea Arhiepiscopală şi alte distincţii.

Pe părintele Giurgiuca l-am cunoscut în urmă cu aproape 50 de ani şi, ani de-a rândul, a fost duhovnicul meu. În clandestinitate (vreo 20 de ani!), ţin să precizez, iar după evenimentele din decembrie 1989, am învăţat şi eu mersul la biserică. La „Biserica lui Giurgiuca”, fireşte, unde ascultam, aproape duminică de duminică (până s-a pensionat), cuvântul de învăţătură al prea cucerniciei sale. Un cuvânt cald, plin de învăţăminte ziditoare. L-am ascultat predicând, printre altele, despre IERTARE. Poate chiar în Duminica Iertării să fi fost. O predică tulburătoare, pe care n-am s-o uit, cred, niciodată.

Părintele a vorbit, atunci, îmi amintesc foarte bine, şi acum, despre iubirea faţă de Dumnezeu: „Din toată inima şi din tot cugetul tău”. Iubirea faţă de aproapele: „Ca pe tine însuţi”. Numai cel ce iubeşte pe Dumnezeu, se iubeşte pe sine şi iubeşte aproapele, am înţeles atunci de la părintele Giurgiuca.

Dar iată că Mântuitorul vine şi zice: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”.

Adică, să ierţi pe cel ce-ţi greşeşte. Pe cel ce-ţi face rău, de bună voie şi nesilit de nimeni, ca să zic aşa. Cu alte cuvinte, să-ţi iubeşti vrăjmaşul. Sau, ceva mai concret: după ce duşmanul ţi-a tras o palmă zdravănă, tu să-i întorci şi celălalt obraz!

Ei, dar nici chiar aşa, părinte!, ziceam în sinea mea, mai în glumă, mai în serios, neînţelegând eu, atunci, că e posibil şi acest lucru, şi că pentru a-ţi iubi duşmanul, e nevoie, însă, de iubire, de foarte multă iubire. Un ocean de iubire.

Răspunzând duşmanului cu duşmănie, accentua părintele ideea, răul sporeşte. Răspunzând, însă, la duşmănie cu iertare, cu înţelegere şi cu îngăduinţă, răul primeşte o lovitură mortală în fiinţa ta. Iar cel pe care-l iubeşti când te urăşte nu te va putea urî mai mult şi, încetul cu încetul, îşi va schimba şi el atitudinea, sentimentele.  Şi astfel, credinciosul se învinge pe sine şi, în acelaşi timp, face să se cutremure sufletul duşmanului, care adoptă la început o atitudine conciliantă, fraternă până la urmă.

Am înţeles, astfel, că iubire fără smerenie nu există. Dar nici iertare fără iubire.

Ce-ar mai fi de zis? Un om modest şi sincer. De-o modestie şi sinceritate copleşitoare. Blând, răbdător şi cu măsură în toate. Acesta a fost şi a rămas părintele Ioan: Ca o făclie aprinsă în mijlocul credincioşilor, învăţându-i să-l iubească pe Dumnezeu, să-şi iubească semenii. Şi, atingând aproape imposibilul, să-şi iubească duşmanul. Aceasta este porunca şi iubirea dumnezeiască: Iubeşte-ţi vrăjmaşul!

La Centenar, părinte Giurgiuca!