Părinţii

Citesc din memorie cu emoţie şi îngândurare despre cei dragi, care au vegheat la căpătâiul meu – PĂRINŢII. Ei au plecat în 1961 şi 1987 de pe această lume şi nu mai răspund în niciun fel întrebărilor mele.

Cine sunt şi de unde vin? Din dragostea de pământ, din virtuţile dobândite din neam în neam, coborâtori pe aceste meleaguri acum mai bine de un secol, respectiv în anii 1893 şi 1897.

Scriind atâtea pagini de cărţi despre oameni, despre sat şi săteni, despre părinţi şi copii, m-a redeşteptat o trăire melancolică, ce constă într-o uşoară analiză, din care se desprinde ideea că în scrierile mele vorbesc cu emoţie despre acelaşi univers, şi anume: LUMEA SATULUI, o lume mirifică populată de filozofi în straie ţărăneşti, cum apăreau personajele lui Rebreanu pe la începutul secolului trecut şi pe care romancierul i-a omagiat – „În lauda ţăranului român”.

Rememorând înaintaşii, rememorăm o lume întreagă pe care o trăim mereu prin amintiri. Mă refer la două fiinţe care au străbătut prin viaţă într-o lume a dezordinii, o lume fărâmiţată şi deformată de cruzimea celor două confruntări mondiale, despre care cei de azi află mai multe doar din cărţi, chiar dacă unii dintre contemporani au copilărit în perioada celei de a doua bătălii şi poartă în memorie un trecut matriarhal. Mama ducea greul casei. Mama era şi bărbat şi femeie, suplinind pe cel care a înlocuit casa cu arma – TATA, participant la ambele confruntări mondiale. La prima confruntare, tinerii au fost instruiţi doar din mers şi predaţi frontului. În a doua confruntare mondială, aceeaşi soldaţi, dar mai în vârstă, poate prea în vârstă pentru a mai purta arma. Şi, iată că, au ieşit învingători, s-au întors în sat şi au murit la casele lor. Merită lauda noastră a celor de azi pentru acei săteni care au constituit începutul şi sfârşitul confruntărilor armate.

Casa părintească, a mai rămas pe alocuri, un loc al revelaţiei originare, pe care o imortalizăm cu pricepere, prin fotografii, picturi, versuri sau povestiri pure şi necontaminate expuse parcă dintr-o gură de rai.

Parcă aud un glas ce izbucneşte din casa unde am crescut, un glas pe care numai el îl descifrez.

E pământul sfânt care mi-a modelat trupul şi sufletul, care n-a produs altceva decât români curaţi, cu toate calităţile şi defectele, cu destinul curat al pământului. Oameni ce au trăit în chinuri şi umilinţe, dar au trăit curaţi, nepătaţi.

Casa părintească mi s-ar părea pustie fără emoţiile şi lipsurile copilăriei şi gândurile spre fapte mari, spre fapte demne şi caractere frumoase, ce numai satul şi casa străbună ţi le pot oferi, ca elemente umane de durată. Eram în culmea fericirii, când toate oile aveau mieluşei, când vitele aveau nutreţul necesar, când vara dădea lapte şi aveam unde-l valorifica.

Orice eveniment din viaţa satului capătă o semnificaţie deosebită.

Dacă pe toate acestea le aveam, plus o haină nouă procurată chiar de la vechituri, eram în culmea emoţiei, fascinat la fiecare realizare, de parcă eram într-o ţară de belşug, aşa cum de altfel îmi imaginez eu casa părintească, ce m-a condus la o viaţă nouă, pe drumul vocaţiei mele prin – CARTE, cheia de aur a realizărilor mele.

Ce fericit am fost

Când te-ai întors de la război

şi ai venit acasă,, între noi!

Eram buni gospodari,

iar eu în uniformă de şcolar.

Ce rău îmi pare, tată,

Că nu am fost destul de matur,

să consemnez poveştile tale din război

ce rău îmi pare acum, tată,

că rămâneau în această carte

pentru eternitate

Fie, mamă, somnul tău de tihnă

În pământu-acesta strămoşesc,

În sătucul unde, după zbateri,

Oasele obosite-ţi odihnesc.