Pavilionul lui Cornel Cotuţiu

Domnul Cornel Cotuţiu ne-a făcut, din nou, „o păţanie editorială” cu „Pavilionul” dânsului, trimiţându-mă, oarecum, la „Pavilionul canceroşilor” al celebrului scriitor rus Al. Soljeniţîn, care a şi luat Premiul Nobel pentru Literatură pentru acest roman, în special, în anul 1970. Scriitorul Cornel Cotuţiu mi-a trimis noua sa carte, cu dedicaţie, iar eu n-am făcut altceva decât să-i acord prioritate şi s-o citesc în două ore. Pentru că o carte care te atrage de la prima pagină, mai ales dacă ţi-ai construit un rafinat gust literar, o parcurgi repede, cu stropi de bucurie a împlinirii unor clipe fugare, cu sentimentul că ai mai acumulat ceva în bagajul spiritual al vieţii personale.
„Pavilionul” a apărut la editura „Şcoala Ardeleană” din Cluj-Napoca, anul acesta, în colecţia „Şcoala Ardeleană de proză” şi este alcătuit din douăsprezece „proze scurte”, de fapt amintiri ale scriitorului.
Scena de dragoste fizico-cosmică, bine picantă, între Stanca şi Dan, este tare fierbinte, domnul Cotuţiu ne spune despre „o descoperire a bucuriei, neştiută, copleşitoare.” Aşa o fi. Are domnul Cotuţiu, în scrierile sale, aşa, o nostalgie a depărtărilor, este aici un fel de romantism real. Limba literară este o materie în atâtea chipuri improprie, însă autorul, în multe rânduri, o face plastică pentru scopurile sale, pentru a ne oferi un fel de emoţie a imaginii.
Iată şi nişte versuri-chemare, duioase, cu iz de romanţă târzie, care mi-au plăcut în mod aparte.
„Să curgi mereu din a pleca, plecare...
Ce verb tiran cu care te-ai tot dus
Când ochiul lumii te privea din mare
Şi niciodată unde, nu mi-ai spus.”
Eterna taină a plecărilor departe...
Cu un Leo care „plimbă privirea de la unul la celălalt” şi un Alexandru rămas „ţeapăn de uimire”, iată că discul nu este „în momânt, deasupra sicriului” şi Irina Loghin poate dormi liniştită. Bunica Milica terorizează sentimental pe cei pe care-i prinde, iar Gigel „nu ştia la ce uşă să bată”, până la urmă buni Milica are o replică genială, „unei doamne de vârsta mea, mojicul trebuie să ridice două degete să i se dea voie să vorbească.”
Sunt multe peronaje şi imagini, uneori neobişnuit de îndrăzneţe, stilul câteodată este abrupt şi predispus la concesii pentru efect, însă, una peste alta, domnul Cornel Cotuţiu creează crâmpeie de viaţă reală, autentică, avem, în ultimă instanţă, o literatură robustă care va putea rezista invitabilelor intemperii estetice.
O mică constatare. A dispărut, de pe coperta faţă, cocoşul cel negru şi frânător, cu care doamna Georgiana ne obişnuise la volumele „La noi”, eu mă învăţasem cu acest cocoş repede frânător la zebră, pentru traversarea în siguranţă a doamnelor găini.