Poate n-am ştiut ce facem… dar, şti-vom oare, ce va fi?

Pentru că e nou, e tentant şi în aceeaşi măsură periculos, Proiectul Roşia Montană a devenit problema zilei în România şi spaima vecinilor noştri. Tinerii au început protestele la Bucureşti şi se preconizează mitinguri pentru 1 septembrie 2013 şi în alte oraşe, chiar şi la Bruxelles. Miza e mare, argumentele sunt generate în lanţ, atât de către susţinători cât şi de către opozanţi. Eu, şi poate mai sunt şi alţii asemenea mie, mă întreb, de trei ori DE CE? De ce s-a dat acceptul guvernului dacă nu e totul în ordine? De ce vocile autorizate s-au făcut auzite prea târziu? Mă gândesc la poziţia Academiei Române prin preşedinte, acad. Ionel Haiduc, la poziţia europarlamentarului Victor Boştinaru în Comisia pentru petiţii a Parlamentului European, la scrisoarea deschisă Guvernului României adresată de Fundaţia SOROS. Apoi, mă întrebː de ce întotdeauna cerem ceva, primim altceva, ne resemnăm şi capitulăm?
Mi-a plăcut, legat de filmul „Când se stinge lumina” (Igor Cobileanski), finalul fredonat, ca un ecou: AVEM O ŢARĂ SECOND-HAND...DAR O IUBIM! Da, chiar de mâna a doua dacă-am fi, eu tot m-aş iubi, mi-aş iubi copiii, mi-aş iubi prietenii, profesorii, colegii de muncă, consătenii..., locul unde am crescut, locurile în care am învăţat, pământul pe care-l calc şi fântâna din care beau apă. Ȋndrăznesc să cred că-mi iubesc ţara. Cu tot ce-i frumos şi bun şi cu toate problemele ei. Ȋmi doresc să se bucure de tot ce-i românesc şi copiii mei, şi copiii copiilor mei şi la cât mai multe generaţii de acum încolo. De aceea mi-e teamă de cianurile care vor acoperi văile prin care moţii noştri cerşeau cândva din poartă-n poartă, blestemându-şi zilele şi aurul Apusenilor.
Cineva spunea pe internet că „oamenii simpli şi politicienii trăiesc vieţi paralele”. Nu e corect, dar uneori e firesc să fie aşa. Omul simplu îşi vede de treaba lui şi are bunul simţ şi măsura la toate. Politicianul gândeşte, ademeneşte, se străduieşte, uneori mai şi greşeşte... pentru că se are etalon în primul rând pe sine şi apoi se raportează şi se îngrijeşte de ceilalţi. E o lege a firii. Cred sincer că între omul simplu şi politician ar trebui să medieze omul de cultură, valoarea. Uite-aşa, mi se naşte o nouă suită de întrebăriː sunt oamenii de cultură pe cale de dispariţie? sunt ei pe o linie moartă? au uitat ei ce sunt, ce pot şi care le este menirea?
Eugen David, preşedintele ALBURNUS MAIOR, a lansat sloganul „Vom lupta prin toate mijloacele pentru a ne păstra şi apăra pământul şi libertatea!”. L-aş întreba pe acest distins domn: concret, CUM? prin care TOATE MIJLOACELE? Comunitatea cea mai veche din România, atestată cu peste 2000 de ani, ALBURNUS MAIOR, e un vestigiu care mai are valoare, cu adevărat, doar pentru cei care şi-au făcut un crez din a promova valori. Aurul e un blestem şi sărăcia naşte monştri. Omului nu-i schimbi opinia şi nu-l manipulezi doar cu vorbe. E nevoie de mult mai mult. Omul se simte liber, astăzi, dacă are cele necesare traiului (şi, poate chiar mai mult, dacă se poate). Cât timp li se întrezăreşte o speranţă de viaţă prin acest proiect RMGC, mare parte dintre cei de la Roşia Montană vor milita „pro”. Dacă şi când se vor termina sursele... e o altă situaţie, mult prea îndepărtată şi nesemnificativă acum pentru omul de rând şi pentru speculanţi.
Nu am dreptul să critic sau să instig şi nici nu înţeleg poate prea bine aceste meandre ale marketingului marilor concerne, nu îmi permit să-i judec pe politicieni şi nu cred în minuni povocate de presiunea străzii, astăzi, în România. Ȋncerc să accept că poate s-a greşit sau poate aşa a trebuit să fie. Mă gândesc, însă, cu îngrijorare la ce va urma. Urmăriţi, vă rog, postările de pe internet şi veţi vedea ce ne aşteaptă pe noi şi ce vor petrece copiii noştri. Putea-vom, oare, să rămânem normali într-o lume tristă şi goală, pe mocirle mişcătoare de otravă? Face-vom faţă, noi, educatorii şi profesorii, dizabilităţilor şi devianţelor ce urmează acestui coşmar? Poate nu mai e loc şi vreme de dat înapoi, dar sunt convinsă că a venit timpul, „şi acuma e”, să ne mobilizăm, şi noi, toţi cei care am iubit cartea şi învăţăturile ei, şi să găsim soluţii pentru viitor. Să ne amintim de academicienii noştri, cei din Ţara Năsăudului şi nu numai, să ne amintim de profesorii noştri, să-i mai ascultăm, din când în când măcar, pe cei care mai sunt în viaţă, să întrevedem în ultimele cuvinte ale domniilor-lor calea spre lumină şi să găsim în adâncurile firii noastre puterea de a merge mai departe făcând faţă la tot şi la toate.
Vă rog, amintiţi-vă, chiar şi numai făcând haz de necaz, că ne pot lua aurul, dar nu ne pot lua „mintea românului, cea de pe urmă”. Atunci, şi acolo, va fi fiind soluţia. MERITĂ SĂ ȊNCERCĂM!
Cu profund respect, pentru toţi cei care m-au învăţat, m-au ajutat să răzbat în viaţă şi mi-au dat curajul de a spera şi împlini,
cu preţuire pentru toţi cei care vor simţi că pot şi vor încerca să se implice,
GABRIELA-ELENA HERŢA.