Poem pentru ziua pensionării preotului Felician Neagoș

                       Motto: ,,Credința noastră este viața noastră.” (Iuliu Hossu)

 

Au trecut 37 de ani

de când preotul Felician Neagoș

a ,,descălecat” în parohia

,,Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Beclean.

Parcă a fost mai ieri!

Îți vine să strigi împreună

cu poetul roman Vergiliu:

,,Fugit irreparabile tempus!”.

Părintele Felician Neagoș a făcut parte

din generația de preoți

care a marcat tranziția,

de la venerabilii preoți,

majoritatea lor cu un destin martiric,

ai clandestinității,

din timpul teroarei comuniste

și noile promoții de slujitori ai  altarelor

Bisericii Blajului,

ieșiți de pe băncile Facultăților de Teologie Greco-Catolică

care și-au reluat activitatea,

după căderea ,,orizonturilor roșii”.

Știam despre dânsul de la tatăl meu,

regretatul Monsenior Grigore Zăgrean,

care l-ar fi dorit preot la Bistrița,

fiindcă îmi zicea,

că ,,are stofă”, adică,

întrevedea în el, un demn urmaș al preoților

obligați să coboare Biserica Greco-Catolică,

în catacombele primilor creștini.

Istoria, spre bucuria și fericirea beclenarilor,

l-a ,,rostogolit” în parohia noastră.

Am trăit alături de părintele nostru,

ardentele momente ale edificării

noii Biserici, fostele noastre Biserici

fiind ,,furate” în anul 1948.

Părintele a făcut vizibilă Biserica noastră,

în viața urbei, pe care metaforic,

prozatorul Cornel Cotuțiu a numit-o ,,Șarpele Albastru”.

Ne-a fermecat prin predicile sale

și de multe ori, îi spuneam după Liturghie,

că mi-a plăcut ce ne-a  spus.

Aveam senzația că uneori,

predica mi se adresa mie,

că păstorul nostru,

înregistra ca un seismograf performant,

clipele noastre de stagnare în credință.

Mereu ne da un nou avânt

și ca în armată, poruncea sufletelor

din preajma lui: ,,-Salt înainte!”

A cultivat în inimile noastre speranța

reînvierii Biserici lui Inochentie Micu Klein.

Împreună am fost la București și la Blaj

ca să vedem de aproape doi papi:

Ioan Paul al II-lea și Francisc

și încrederea în Biserica  noastră s-a cimentat tot mai puternic.

Spovezile la el, erau o bucurie,

stropite cu zâmbetul lui de copil

 (cum spunea profesoara Felicia Corcea)

și cu lumina contaminantă de pe chipul lui.

L-am văzut și trist,

nevoit să suporte aroganța și disprețul

unor confrați ,,majoritari”.

El a înotat mereu în albia modestiei

și a simplității, îndurând totul, în numele celui

pe care îl slujește, departe,

de tentațiile măririlor și ale agoniselilor.

Ne-a încântat și cu talentul lui

de chitarist, de folkist,

îndulcindu-ne ,,calea crucii”

cu ,,pavaje” muzicale.

După ce a venit la noi și preotul Alin Cândea,

mi-am dat seama că avem

doi preoți de excepție.

Păstrând proporțiile, deseori i-am comparat,

pe preoții noștri, cu Episcopul Iuliu Hossu,

pe părintele Felician Neagoș,

pentru tăria lui în credință

și pe Alin Cândea, cu Episcopul Ioan Suciu,

pentru ,,aplecarea” lui înspre tinerii credincioși.

Ziua de azi are și nonsensul ei

 După părerea mea,

preoții nu se pot pensiona,

decât în fața oamenilor.

În fața lui Dumnezeu

ei rămân permanent în ,,activitate”.

Acum mă îngenunchează o dilemă.

Ce să-i urezi preotului tău,

în ziua pensionării,

în afară de sănătate și viață lungă?

Să ne pomenească în Liturghiile lui,

în rugăciunile lui, mai ales cele dedicate Spiritului Sfânt,

pe care el le rostea atât de des,

în amintirile lui?

Fiindcă trăim vremuri tulburi

și cei care bat la porțile puterii politice,

se închină din nou Moscovei,

s-ar putea ca încă o dată

(nu vreau să fac previziuni sumbre),

Biserica Blajului să ajungă după gratii.

Dacă voi mai apuca acele timpuri,

sunt sigur, că voi fi coleg de celulă

cu părintele Felician Neagoș

și atunci îi voi spune lui Dumnezeu:

,,-Acesta este preotul meu,

în care am crezut.”

 

                            Ion Radu Zăgreanu