Porumbul și mămăliga, virtuțile modestiei și hărniciei tradiționale

Am mereu în minte și inimă anii de acasă, drept leagăn a unei lumi care abordează existența noastră, a casei vizavi de Sf. Biserică, din satul de peste râu, din acel univers spiritual numit vatră. Și iată că din piatră, lut, lemn de stejar, var, s-a născut un nou univers compus din două încăperi, casă și tindă, având ca stăpân gândul, că doar la început, el a fost. Îmi apare târnațul cu stâlpii atât de zvelți și de firavi, cu atâtea crestături adânci.

 Lutul care se află pretutindeni în trupul casei, mortarul care leagă toate colțurile, au înglobat timpul ce se află în fundația casei. Toate răsar și toate pier, dar a rămas înțelepciunea țărănească a timpului. Țăranul era meșter în toate. Își făcea carul, sania, toate piesele din industria casnică, își zidea casa, își făcea cuptorul și fântâna, își  confecționa hainele de lucru și de sărbătoare, țesăturile,  cusăturile, țoalele, prosoapele, fețele de masă, păretarele, cu care împodobeau casa înainte. Și hrana zilnică era din produsele casei. Din făină de porumb se făcea mămăliga, acel produs național cu care am crescut. Era de nelipsit din hrana zilnică, pentru că se făcea repede și se pregătea de toți  membrii familiei cu multă ușurință. Este explicabil faptul că  peisajul hotarului sătesc este împodobit de lanuri de porumb nesfârșite, cereală ce necesită multă muncă și apă, dar sătenii o cultivă fiind alimentul principal al casei. Din cele citite de mine am dedus că a apărut în sudul Mexicului, considerat descendent al unei ierbi sălbatice  numită – teosinte, fiind singura varietate a acesteia, cultivată pe scară largă. A fost adus în Europa prin anul 1493, de către  Columb. Prima  menționare  directă  a porumbului  în Transilvania apare mai la nord, respectiv în  cetatea Chioarului, azi în județul Maramureș. Unii spun că ar avea origine otomană fiind poreclit grâu turcesc, plecând de la  ideea că porumbul se cultiva pentru a evita dijma turcească ce se aplica numai la grâu. Primii care au adoptat porumbul au fost sașii. O  cronică din orașul Brașov spune că transilvănenii l-au poreclit pe Mihai Viteazul „Mălai Vodă”. Porumbul se împacă bine cu bostanii, fasolea și floarea soarelui, ca     dovadă cresc împreună. Avem oameni cu numele de Porumb și Mălai și sate cu numele Cucuruz și Mămăligă. Semn că porumbul și mămăliga dăinuie de multe secole în conștiința românilor, sintetizând virtuțile modestiei și hărniciei tradiționale, chiar dacă mămăliga, acel preparat național, era tratat cu dispreț  uneori, fiind considerat alimentul specific claselor inferioare din societate.

Îmi amintesc cu câtă rapiditate făcea mama mămăliga, cu brânză pusă la mijlocul mămăligii, lapte, zur sau papă, din care ne înfruptam toți ai casei, respectiv părinții și cei trei copii. Cât adevăr spuneau mamele nostre: „În viață trebuie să faci rai din ce ai!”.

 În perioada regatului, România a fost cea mai mare exportatoare de porumb de pe piața internațională, dovadă că românii aveau de câștigat de pe urma porumbului, care nu este doar parte din alimentație ci și o parte din gândire, cum spune antropologul francez Claude Levi-Strauss.

Speranța mea este să scot în relief alimentul cu care am copilărit, mămăliga,  pe care am amestecat-o viguros în oala de tuci sau în ceaun, într-o lume în care ea trona aproape zi de zi pe fiecare masă, în special la micul dejun și cină. Un aliment cu mare vechime, pe care și azi îl solicit, îl agreez ca ceva local dar și global, inclus și în literatură, artă, folclor și în cântecul popular românesc o găsim: „Țiganiada” de Ion Budai Deleanu, „În gura satului” de Ioan Slavici (1878), „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă (1881)  și în  „Ciocoii vechi și noi” (1863)  de Nicolae Filimon, fiind inclusă ca preparat românesc tipic și în Expoziția  Internațională de la Paris din anul 1889 „Gabaret Roumain”.

Regele Carol I apreciază acest aliment pe care l-a servit într-o călătorie  oficială din 1883 în Moldova, participând la inaugurarea unei statui a lui Ștefan cel Mare, servind mămăliga nu în capitala provinciei, ci la întoarcere, în Munții  Stănișoarei din județul Neamț, servit de niște ciobani la o altitudine de 1480 m.

Cuvântul mămăligă este atestat pentru prima oară în două documente  slavone  emise de Cancelaria Țării Românești în 1520, dar nu ca nume de mâncare  ci o localitate. Ca mâncare pe bază de porumb este menționată întâi la Brașov în 1718 și în Oltenia, cinci ani mai târziu, respectiv în anul 1723.

Lucrările de referință, atât DEX-ul cât și Dicționarul Academiei, consideră mămăliga drept cuvânt de origine necunoscută. În orice caz, la noi este cunoscută, are mare vechime, este agreată și împreună cu cereala din care provine, sunt puncte de intrare ideale în temele culturale românești, precum și în cele  privitoare  la schimbarea socială.

  „Ca și mămăliga nu-i  

   Pe masa românului

   Mămăliga din ceaun

   L-a făcut pe badea domn.”