Povestea poveştilor din Chiuza

Profesorul Ioan Bindea, secondat de fiul său, Florin Bindea, dascăli la Şcoala Generală din Chiuza, ne propun o întâlnire cu lumea ancestrală a poveştilor ce au scăldat secole de-a rândul în apa Someşului frumuseţea chipului ţăranului român. Cartea, cu veleităţi de scriitor, descoperă o lume a tradiţiilor şi credinţelor peste care negura vremii s-a aşezat. Acum, dascălul din Chiuza aduce un pios omagiu strămoşilor pe care reuşeşte să-i redea posterităţii prin volumul „A fost odată… la Chiuza”, apărut la Editura Nova Didactica. Descoperim chipuri de truditori ai gliei şi făuritori de frumuseţe, conturate cu iubirea celui născut pe această glie, cu dragoste pentru sufletul neamului, precum marele Coşbuc. Descoperim vremuri în care lupii se băteau în cozi, iar vrednicii ţărani se aşază lângă Someş pe uliţa Brădeşti a satului Ciuza. Poate cea mai mare avere a acestor ţinuturi a fost sarea pe care o exploatau şi o încărcau apoi pe plutele de pe Someş, trecând pe Tisa şi apoi spre bătrânul Danubius, de unde lua drumul spre Cetatea Romei. Satul este pomenit în anul 1292 sub numele de Mitteldorf şi aparţinea cetăţii Rodnei. Denumirea este schimbată de-a lungul vremurilor în Kuzepfalu, Keozepfalu – 1485, Keozepfalva – 1576, iar din 1750 Kozepfalva, care însemna Satul din Mijloc. Dintre familiile mai bogate ale satului amintim, în 1279 familia Radnai, la 1334 – familia Farcaş. Descoperind în cartea profesorului Bindea o serie de tradiţii pe care le întâlnim şi în satele vecine. Spre exemplu, versurile „Uiuiu pe dealul gol/ Că mireasa n-are ţol/ Dar i-a face mirele/ Când a tunde câinele/ Şi a face mireasa/ Când a tunde căţeaua”, referindu-se la dealul cu acelaşi nume, sunt întâlnite şi la Dumbrăviţa. Apoi, poveştile oamenilor legate de Muma Pădurii, cea care sălăşluia pe dealurile de aici. De Anul Nou, sufletul săteanului se descătuşa într-o explozie de frumuseţe şi bucurie, de la hainele proaspăt ieşite din teară până la miruirea lângă Icoana Sfântă. La fel, la sărbătorile de peste an, descrise fiecare cu lux de amănunte de către Ioan Bindea, culminând, bineînţeles, cu Sărbătoarea Crăciunului, amintind aici una dintre cele mai străvechi colinde întâlnită în această zonă: „Colindiţă cu fliscoi/ Hai Crăciunule la noi/ Crăciuneasa nu-i acasă/ Că-i în târg la Mititei/ Să ne aducă colăcei”. Apoi, zilele săptămânii, fiecare cu semnificaţia ei. Luni, începi un lucru de valoare şi se ţine post deoarece lunea s-au îmbolnăvit multe galiţe; marţi este interzis torsul şi sunt trei ceasuri rele; miercuri este zi de post deoarece acum a fost vândut Iisus de către Iuda; joia nu se lucra pe câmp din Paşti până era claie în ţarină, adică 9 joi; vineri e zi de post şi se mănâncă bucate tradiţionale: zama de fasole, fasole răşnită, baraboi. În această zi nu se toarce, iar sâmbăta se coace în cuptor pentru întreaga săptămână. Duminica este zi de sărbătoare deoarece atunci a înviat Domnul Hristos şi este interzis să dormi în timpul slujbei. Apoi, obiceiurile de Bobotează, când fetele intră în copca făcută în gheaţă şi se scaldă zicând descântecul: „Bună dimineaţa râu de munte/ Cu dragoste şi cu ibovnice multe/ Eu am venit să iau dragoste din tine/ Să o pui pe mine/ Să fiu dragă feciorilor/ Cum îi vinul domnilor/ Cum îi pita proştilor/ Cum îi mierea muştelor/ Cum îi ţâţa pruncilor”.

Un obicei interesat, inserat în studiul monografic, este cel legat de cămaşa ciumii, toarsă din cânepă meliţată, dărăcită, ţesută şi cusută, pusă pe un păpuşoi din paie, la locul unde se întâlneau trei hotare, în cazul nostru între Chiuza, Mireş şi Dumbrăviţa, în vârful Lazului. La 12 noaptea, o babă descânta şi îngropa această cămaşă pentru ca răul să dispară. Generaţia actuală de interpreţi ar putea să-şi culeagă multe cântece satirice, dar şi colinde străvechi şi pricesne din acest studiu monografic. Redăm spre exemplificare câteva versuri: „Tu nevastă hai la sapă/ Nu pot veni că-s beteagă/ Tu nevastă hai la târg/ Stai o ţâră să mă schimb”. Apoi, descântecele păstrate din moş-strămoşi legate de deochi, de ceas rău, de speriat, de durere de măsele, de readus laptele la vacă, de adormit copiii etc. Pentru un tablou complex al însemnătăţii lucrurilor, cercetătorul aduce spre exemplificare credinţe şi superstiţii legate de ac, care dacă-l găseşti înseamnă că ai noroc; ban, care se sărută înainte de a fi pus la biserică pentru că e dat ca pomană şi pentru a fi primit; sită – care nu este bine să o dai în sat; icoană – pe care nu e voie s-o rupi, mai bine o dai de pomană etc.

Ciclurile vieţii, de la leagăn la mormânt, sunt şi ele bine ilustrate, întregul volum mustind a tradiţie a satului în care s-a născut învăţătorul Vasile Rebreanu, tatăl marelui scriitor Liviu Rebreanu.

O carte în care prin care ne bucurăm de întâlnirea cu o lume care, din păcate, rămâne uitată cu ferestrele închise pentru generaţiile actuale. Ioan Bindea merită felicitat pentru că a reuşit preţ de câteva ore să ne deschidem sufletul în faţa măriri sale, ţăranul român.