Pr. Adrian Cherhaț: Viața creștină și jocul de fotbal

Duminică am revăzut după mulți, mulți ani, meciul de fotbal dintre România și Irlanda din optimile de finală ale Campionatului Mondial din 1990. Am retrăi aceleași emoții la fiecare ocazie sau fază de joc, dar mai ales la penalty-urile de la final prin care am fost eliminați din competiție. Și atunci și acum mi s-a părut că am fost mai buni decât irlandezii și că am părăsit nemeritat acel campionat mult prea devreme.
Dar judecând acum lucrurile după atâția ani și revăzând anumite aspecte îmi dau seama că în fotbal, ca și în multe alte domenii ale vieții noastre, nu e suficient să fii mai bun sau să demonstrezi nu știu ce calități, ci eficiența prin atingerea scopului final este esențială. Da, am fost mai buni decât insularii prin faptul că am pasat mai bine, am driblat mai spectaculos, ne-am mișcat mai frumos pe teren, dar nu am marcat nici un gol și până la urmă am pierdut. Irlandezii au fost deficitari la tehnică, dar au excelat la organizare, s-au concentrat temeinic și parcă fizic au stat mai bine, iar până la urmă au ieșit câștigători.
Din punctul lor de vedere, ei au fost mai buni și s-au calificat absolut meritat mai departe. Această realitate s-a văzut cel mai bine la loviturile de departajare, unde portarul lor Bonner a apărat un penalty și a intuit toate loviturile celorlalți români, iar al nostru, Silviu Lung, de altfel portar foarte bun, parcă era trezit din somn și nu a ghicit nici o lovitură (cu o singură excepție), primind cinci goluri din cinci lovituri. Astfel, am retrăit mâhnirea eliminării „nemeritate” de acum 30 de ani, când am avut ocazia să arătăm mai mult ca națiune.
Dintotdeauna am găsit o similitudine între jocul sportiv, în special jocul de fotbal, și viața creștină trăită de cei care cred în Hristos. Sfântul Apostol Pavel compară viețuirea creștină cu alergarea în arenă, unde câștigă cel care ia cununa de lauri. Și într-o parte și în alta nu se poate câștiga dacă nu există pregătire serioasă și implicare totală. Dacă nu te pregătești prin antrenamente și concentrare maximă până la finalul jocului, dacă nu joci după o organizare riguroasă și un plan optim în teren, nu ai cum câștiga un meci, chiar dacă ai talent cu carul. La fel un creștin, dacă nu se dedică prin rugăciune și post pe calea lui Hristos, dacă nu dobândește dragostea adevărată și cunoașterea temeinică a realității din jurul său, care să aducă o transformare în percepția sa de viață, nu va ajunge la comuniunea cu Dumnezeu, țelul final.
Astfel, în mod surprinzător pentru unii, am făcut o conexiune între cele două pericope evanghelice citite în Duminica a cincea din Post și meciul de fotbal România – Irlanda de la Coppa del Mondo din 1990. În primul fragment biblic (Marcu 10, 32-45) este vorba despre cererea fiilor lui Zevedeu, Iacob și Ioan, ca atunci când Iisus va împărăți în lume, ei să stea de-a dreapta și de-a stânga Lui. Cerere la care Iisus le spune: „Nu știți ce cereți”. În al doilea fragment (Luca 7, 36-50), o femeie desfrânată vine în casa în care era Domnul și cu lacrimi îi unge cu mir capul și îi sărută picioarele. Gest la care Mântuitorul reacționează zicând: „Iertate îi sunt păcatele ei, că mult a iubit”.
Cu alte cuvinte, cei „ai casei”, apostolii, au dat-o în bară, nefiind în stare să înțeleagă esența învățăturii lui Hristos, iar „străina” a înțeles pe loc ceea ce contează cu adevărat: dragostea și schimbarea personală generată de aceasta. Cei instruiți și presupus calificați în ale credinței n-au priceput că viața împreună cu Hristos aduce alte valori față de concepțiile lumii de aici, care să producă transformarea acesteia după parametrii Împărăției lui Dumnezeu. Ei se gândeau la foloasele și autoritatea pe care le-ar aduce poziția lor lângă Hristos în sens omenesc sau lumesc, nu la faptul că aceasta înseamnă asumarea suferinței și slujirea celorlalți. Iar femeia desfrânată, îndepărtată de toate valorile dumnezeiești, constata dezastrul vieții sale trăite după concepțiile limitate ale lumii și își dorea schimbarea totală după valorile lui Hristos.
Nu este prima dată când Sfânta Evanghelie ne prezintă această situație paradoxală și surprinzătoare. Cei aflați aproape de Dumnezeu se arată fără pricepere, iar cei îndepărtați de El devin mai conștienți de învățăturile Lui. Fariseul și vameșul din templu, fiul cel mare și fiul risipitor din pilda cu același nume, poporul evreu și sutașul roman, arhiereii și tâlharul de pe cruce, sunt doar câteva exemple în acest sens. Oameni disprețuiți pentru fărădelegile și răutatea lor au dobândit o mai bună înțelegere a lui Hristos, pe când cei apreciați pentru credința și religiozitatea lor n-au înțeles nimic din învățăturile Domnului. În sensul acesta, avertismentul Mântuitorului vine ca un ciocan în tâmpla omului, care se crede credincios: „Adevărat grăiesc vouă că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21, 31).
Sunt mulți creștini astăzi care nu înțeleg sensul și rostul rugăciunii și al postului. Că acestea nu sunt realizări în sine, ci mijloace pentru atingerea scopului esențial: comuniunea cu Dumnezeu, care însemană buna cunoaștere și adevărata bucurie a existenței. Slujbele din rânduiala Bisericii sunt săvârșite nu pentru a ne realiza noi scopurile în această viață, ci pentru a realiza comuniunea cu Dumnezeu. Iar aceasta ne dă și cunoașterea reală a vieții, adică ceea ce este cu adevărat important pentru noi și pentru lume sau percepția temeinică a vieții trăite. De aceea, nu Biserica trebuie acomodată lumii, căci ea exprimă lucrarea lui Hristos, ci lumea pusă pe coordonatele Bisericii, pentru ca să devină Împărăție a lui Dumnezeu. Scopul vieții creștine este, așadar, viața de comuniune cu Dumnezeu, nu realizarea noastră în această lume seculară.
Naționala de fotbal a României nu a înțeles că scopul ei este să marcheze goluri cu Irlanda. S-a limitat la jocul frumos și artistic al controlului mingii. Și mai mult, la un moment dat a jucat fără vreun atacant veritabil, deși pe bancă îl avea pe veteranul Rodion Cămătaru, o legendă emblematică. S-a mulțumit cu puțin și a pierdut. Creștinii de astăzi nu vor sau nu au curajul unei schimbări radicale a vieții lor, chiar dacă au la dispoziție toate mijloacele și căile în acest sens. Se mulțumesc cu puțin și intră în rândurile fariseilor, cărturarilor, poporului evreu, care au fost perdanții majori ai venirii lui Hristos. Ei nu înțeleg că cel mai important îndemn la sfintele slujbe este: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. S-ar putea ca cei pe care îi disprețuim astăzi: ateii, păgânii, sodomiții, desfrânații, hoții, criminalii și oricare dintre necredincioși, să înțeleagă aceste cuvinte și să dobândească primii ceea ce noi pierdem prin neînțelegere: mântuirea. Ca și Irlanda calificarea în sferturi în 1990.