Pr. Alin Ciprian Cîndea, preot al Misiunii Greco-Catolice din Paris: Evanghelia, fără ambalaj

„Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” este o afirmație care nu explică, ci afirmă, nu pregătește terenul. Marcu nu pierde timp cu detalii secundare pentru că Evanghelia nu este o poveste de confort, ci o confruntare cu realul. Într-o lume care preferă explicațiile rapide și soluțiile simplificate, acest început abrupt este deja un semn: credința nu începe prin evadare, ci prin adevăr.

În acest adevăr intră Ioan Botezătorul, nu din centrul puterii, nici din spațiul religios consacrat, ci din pustiu. Pustiul nu este doar un loc geografic, ci o experiență spirituală. Este spațiul în care omul rămâne fără protecțiile sale obișnuite, fără zgomot, fără aplauze, fără distrageri. Jean Daniélou observa că Dumnezeu conduce adesea omul în pustiu nu pentru a-l pedepsi, ci pentru a-l elibera de iluziile care îl țin captiv. Într-un context contemporan marcat de supraexpunere, hipercomunicare și o oboseală generalizată a sensului, pustiul devine locul în care se poate naște din nou o întrebare autentică despre Dumnezeu.

În acest spațiu al esențialului, Ioan predică pocăința. Nu o pocăință obsesivă, moralizatoare, ci o întoarcere lucidă la adevăr. Pocăința este actul prin care omul încetează să se mai justifice și acceptă să fie privit așa cum este. Papa Francisc subliniază adesea că pocăința nu este o autoflagelare spirituală, ci curajul de a se lăsa întâlnit de milostivirea lui Dumnezeu. Într-o cultură care normalizează totul și refuză orice criteriu al binelui și al răului, pocăința devine un gest de libertate interioară, o recuperare a responsabilității personale.

Descrierea austeră a lui Ioan nu este un detaliu pitoresc, ci un mesaj. Viața sa simplă contrastează violent cu o lume dominată de exces, de acumulare și de consum. Omul modern nu suferă pentru că are prea puțin, ci pentru că este copleșit de lucruri care nu hrănesc inima. Simplitatea lui Ioan nu este o formă de radicalism steril, ci expresia unei libertăți interioare care îi permite să nu confunde mijloacele cu scopul. În această sobrietate, mesajul său devine credibil.

Totuși, adevărata forță a lui Ioan nu stă nici în asceza sa, nici în succesul predicii sale, ci în refuzul de a se pune pe sine în centru. El știe cine este și, mai ales, cine nu este. „Vine după mine Cel care este mai puternic decât mine” nu este o formulă de modestie, ci o poziționare teologică limpede. Într-o epocă în care identitatea este construită obsesiv, afișată și apărată, Ioan oferă o lecție de o actualitate dezarmantă: misiunea nu este să te afirmi, ci să trimiți dincolo de tine. Papa Benedict al XVI-lea spunea că credința autentică începe atunci când omul încetează să se mai considere măsura tuturor lucrurilor. Ioan este mare tocmai pentru că știe să se retragă.

Această retragere nu duce la gol, ci la plinătate. „Eu v-am botezat cu apă, El vă va boteza cu Spirit Sfânt.” Aici se deschide perspectiva creștină autentică. Creștinismul nu este un efort moral intensificat, nici un cod etic mai rafinat, ci primirea unei vieți noi. Henri de Lubac sublinia că esența creștinismului nu este o idee, ci o participare reală la viața lui Dumnezeu. Într-o lume obosită de performanță, de auto-optimizare și de presiunea reușitei, Evanghelia propune ceva radical diferit: a te lăsa transformat.

A pregăti calea Domnului, astăzi, nu înseamnă a fugi din lume sau a o condamna, ci a-i reda profunzimea pierdută. Înseamnă a crea spații de tăcere într-o cultură a zgomotului, a avea curajul adevărului despre sine într-o societate a aparențelor, a redescoperi simplitatea într-o economie a excesului și a învăța să nu ne punem pe noi în centrul a tot. Evanghelia începe cu o voce care strigă, nu cu un spectacol. Oare noi mai suntem dispuși să o ascultăm?