Preotul Alin Cîndea: Nu ai om… dar ai un Mântuitor

ă fim sinceri: dacă am fi fost bolnavi de treizeci și opt de ani, în același loc, înconjurați de alți suferinzi, cu izvorul vindecării la doar câțiva pași, dar fără nicio șansă reală de a fi primii, poate că ne-am fi resemnat. Am fi renunțat în tăcere. Sau, poate, am fi redactat o plângere către administrația scăldătorii. Poate ne-am fi așezat mai comod pe rogojina durerii noastre, repetând că nu mai are nici un rost.

Dar omul din Evanghelia după Ioan (5,1–15) nu a renunțat. Nu s-a revoltat, nu a urlat, nu a cerut explicații cerului. A rămas acolo. În tăcere. Cu demnitate. Și, poate cel mai important: cu o dorință care nu s-a stins.

Atunci vine Isus. Nu tulbură apa. Nu face spectacol. Nu coboară cu alai de îngeri. Se apropie cu o întrebare simplă: „Voiești să te faci sănătos?” E o întrebare care, în context, ar putea părea crudă. Ca și cum ai întreba un om care se îneacă dacă dorește să fie salvat. Și totuși, această întrebare nu este despre trup, ci despre suflet. Nu despre simptome, ci despre dorință. Isus nu caută doar vindecarea, ci reaprinderea speranței, reînvierea voinței.

Omul răspunde: „Doamne, nu am om...” E suspinul universal al celor uitați. Al celor care nu au „pe nimeni”. Dar aici, în acest vid de relație, se revelează surpriza divină: Dumnezeu devine Omul acestui om. Și nu-l ajută să sară în apă. Nu-i dă prioritate într-o competiție. Rupe regulile. Vindecarea vine nu prin grabă sau efort, ci prin întâlnirea cu Cel ce e Însuși Izvorul Vieții.

Iubirea lui Dumnezeu nu se ghidează după logica performanței, ci după logica compasiunii. Harul nu răsplătește meritul, ci răspunde suferinței.

Și totuși, miracolul nu încheie povestea. Omul, vindecat, începe să umble. Și imediat dă de farisei. Ironia este cruntă: prima reacție nu e de „Mărire lui Dumnezeu!”, ci o observație seacă, birocratică: „E sâmbătă. Nu e permis să-ți porți patul.”

Evanghelia surprinde astfel nu doar harul pe care Dumnezeu îl revarsă, ci și absurdul omului religios: acel zel rece care, în numele Legii, uită omul. Un avertisment pentru toți: uneori, prezența lui Dumnezeu tulbură sistemele noastre de valori, ne obligă să alegem între literă și spirit.

Și mai e ceva: omul nu știe cine l-a vindecat. A fost atins de har, dar încă nu cunoaște numele celui care l-a salvat. Uneori și noi primim binecuvântări, dar nu recunoaștem sursele. Trăim minuni pe care le credem „noroc”.

Dar Dumnezeu nu se lasă ignorat. Îl caută din nou. De data aceasta în templu, locul întâlnirii. Și-i spune: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.” Nu e o amenințare, ci o chemare la trezire: miracolul nu este scopul final, ci începutul unei vieți noi, înrădăcinate în adevăr.

Trăim într-o lume grăbită și obosită de așteptare. Rugăciunile noastre nu primesc răspuns instantaneu și avem reflexul de a închide „fereastra cerului”, ca o aplicație care nu mai funcționează. Dar perseverența nu este un moft moral, ci forma concretă a speranței încăpățânate. Rugăciunea celui ce spune: „Nu am om... dar încă Te aștept, Doamne.”

Jacques Maritain scria: „Credința nu este o lumină care elimină întunericul, ci o torță care luminează doar pașii următori.” De multe ori nu ni se arată decât ce trebuie făcut azi. Dar atât timp cât continuăm să mergem, purtând „patul” nostru – adică trecutul, rănile, fragilitățile noastre – suntem deja pe drumul vindecării.

Dumnezeu nu întârzie. Uneori, doar vine pe altă poartă decât cea la care ne-am obișnuit să privim.

Așadar, dacă și tu, cititorule, zaci de ani de zile lângă propria ta „scăldătoare” și te întrebi de ce nu vine minunea, nu dispera. Nu renunța. Nu ai om… dar ai un Mântuitor. El, Stăpânul pașilor se apropie. Și nu te va întreba cât de mult ai așteptat, ci dacă ai mai sperat.