Primarul care a reinventat Epoca pietrei la Ocniţa

Ocniţa este un sat tipic românesc în Câmpia transilvană. Pierdută între dealul Coastei şi dealul Măzăriştilor şi străjuită de patru păduri - a Lupului, a Băii, a Luncii şi Rotunda, localitatea este binecuvântată de Dumnezeu cu de toate: livezi cu pomi fructiferi, ogoare intinse în care grâul se leagănă ca trestia, râturi(!)- pajişti cu iarbă rară după care jinduiau adineauri feciorii plecaţi la armată şi mai ales vii pline de rod bogat zămislitoare de vinuri pline, corpolente şi(sau) aromate aşa cum numai în beciul lu' Sandu lu' Roman sau la Dan a lu' Petrea Juratului le mai poţi găsi şi astăzi... Cu de toate binecuvântată dar mai ales cu oameni harnici, credincioşi şi...răbdători! Răbdători, adică obişnuiţi cu puţin, aşteptători de cât mai mult, gata să sară în ajutor dar preferând mai cu seamă lucruri gata făcute şi primite din cer...Dar ce ţăran nu este aşa în ţara asta şi ce om nu gândeşte aşa în lumea largă?
Cea mai obsedantă, pentru mine, expresie pe care o aud de peste 50 de ani la Ocniţa şi aiurea este aceasta: ''...apăi, asta, aia..aceea nu s-or face niciodată''! Înainte de sosirea în sat pe caii din stepă a comunismului, ocnenii - aşa se numesc ei înşişi- munceau din greu pe moşia grofului local sau pe bruma de pământ primită la reforma agrară de după întregirea României şi nu cunoşteau expresia aceasta ciudată: ''...apăi, aceea nu s-a face niciodată''! Comunismul le-a luat tot. Pentru ţăran totul înseamnă pământul şi vitele! Pumnul în gură, dureros şi insuportabil aproape că nu mai contează. Dezrădăcinarea vine pentru talpa ţării de la furtul gliei esenţiale, a pământului pe care Ion al Glanetaşului îl săruta plângând pe furiş!
Odată anulaţi ca fiinţe umane de răpirea lutului existenţial care le dădea pâinea cea de toate zilele, ţăranii s-au obişnuit relativ repede cu cele mai ciudate ipostaze pe care 22 de ani post revoluţionari nu le-au făcut uitate: o aşteptare nesfârşită să vină cineva să facă în locul lor lucrurile nefăcute. De la gardul şi şanţul din faţa casei, la gardul şcolii, la curăţenia în ogradă, la curăţenia căminului cultural şi la cam tot ce nu este ''al meu'' ci ''al nostru''! Ba mai mult. Dacă nu se face e rău, dar dacă se face este iarăşi o problemă: de ce s-a făcut aşa şi nu aşa, de ce acum şi nu maine sau ieri...
De dilemele astea au mai scăpat în ultima vreme oamenii din Ocniţa. Cam de când cineva care a luat în comuna Teaca hăţurile în mână cu hotărâre şi a început să facă lucruri pe care două orâduiri, una capitalistă şi una comunistă nu şi-au propus şi nu au reuşit să le facă! Cu vreo doi-trei ani în urmă un ziarist cu har, îl numesc aici pe Aurel Ghiba, anunţa printr-un titlu inspirat, superb, că la Teaca a început...Epoca Pietrei ! Măi să fie mi-am spus. Ce vrea să spună omul acesta? Când am ajuns, sâmbăta, la Ocniţa am văzut cu surprindere că toate uliţele satului erau pietruite! Absolut toate! Până sub vii chiar, acolo unde de la Decebal si Traian nimeni nu aruncase vreo piatră izbăvitoare de noroaie... Oamenii îşi făceau cruce şi scuipau în sân! Aşa ceva nu s-a mai văzut: ''s-o pus piatră şi pe uliţele pedeliste şi pe cele pesediste, şi pe cele peneliste, ba chiar şi pe aia ţigănească'' şuşoteau la adunările generale - fără cvorum!- ţinute la porţi în amurg...!
Şi s-a petrecut minunea fără ca cineva să le ceară să mişte un deget! Başca să mai dea şi vreo leţcaie din buzunar! Mare minune!
Apoi după ceva vreme, centrul satului s-a umplut de utilaje. Campania electorală se terminase de mult. Ce va fi fiind să se mai întâmple se mirau oamenii? În câteva luni căminul cultural a fost renovat, modernizat, schimbat total. În locul lui o casă de cultură superbă a răsărit în centrul satului! Era prea de tot pentru aşteptările unor oameni pe care de zeci de ani nimeni nu-i băgase în seamă. Şi nu era totul, aveau să se dumirească puţin mai tarziu!
Toamna trecută alte utilaje grele, de data asta în pragul campaniei electorale, au început să scormonească strada principală care traversează Ocniţa. Obişnuiţi cu plocoane de doi bani, oamenii se mirau că, au ghicit repede, se va face asfalt la Ocniţa! Unii rânjeau neîncrezători: ''vedeţi-vă de treabă, îşi face primarul campanie electorală. După alegeri se ...alege praful de toana asta cu asfaltul''. Cei mai mulţi îşi frîngeau însă mâinile bucuroşi că, în sfârşit or să vină copiii de la oraş mai repede casă acum că vor avea asfalt până în pragul casei părinteşti... Eu însumi eram cam neîncrezător. Se arăta a se face o lucrare mare, costisitoare, nemaivăzută. Oamenii mă întrebau, cârcotaş, cu cine să voteze oare la localele apropiate. Eu le spuneam să voteze cu cine îi îndeamnă inima. Oricum mă întrebau şiret, aşa ca să-mi facă plăcere, dar mai ales pentru a mă ispiti prieteneşte... De votat au votat aiurea! Fiecare cum l-a tăiat capul deşi primarul le făcuse binele pe care nimeni nu li-l făcuse neam de neamul lor...Aşa sunt ocnenii, şi cred eu, ţăranii în general. Înţelepciunea, rudă bună cu prostia (doar gramajele sunt diferite) şi simţul realităţii sunt în gena lor primordială! Pentru mulţi dintre ei votul este, ceea ce este de fapt dar nimeni nu o spune - o iluzie cruntă, cea mai înşelătoare descoperire a timpurilor moderne. Aşa cred eu chiar dacă, de regulă, cameleonic, merg să votez!
În ziua de 23 august a leatului 2012 am ...inaugurat drumul pe asfalt la Ocniţa. Era gata de două zile dar eu am ţinut, ca om bâtrân şi fără minte ce sunt, să marchez ziua aceasta ca bornă a amintirii. Oricum lucrul acesta minor are insemnătate doar pentru mine. Însă asfaltarea străzilor din Ocniţa va rămâne o faptă, o lucrare, o realizare istorică. Nu vom lăuda pe nimeni. Ştiu că acela care ar trebui lăudat se va jena dacă vorbele dulci, fie chiar şi meritate, îi vor ajunge la ureche. Nu spun că există vreun om care să nu tresară de bucurie ascultând cuvinte frumoase despre el. Spun însă că IUSTIAN MUNTEAN, primarul din Teaca, primarul cu faptele cele mai vrednice de laudă de pe aceste meleaguri de când este lumea lume, este un om normal, care şi-a luat în serios menirea de conducător de obşte! Puteam să scriu fără probleme - conducător de oaste. Vrednic! Îl cunosc de ceva vreme. Nu ne-am relaţionat în mod mai desebit. Adică dialogurile noaste nu sunt monologuri, vorbim şi ne ascultăm şi chiar ne auzim. Păstrăm distanţa regulamentară pentru că amândoi avem sentimentul că nu am rupt toate graniţele dintre noi. Nu ştiu ce părere are dânsul despre mine. Eu îl cred eficient. Corect. Precis. Limpede în priviri, în rostiri şi în făptuiri. Esenţial pentru un om al obştii. Pentru un om ales. Cel numit poate fi cum vrea el. Când sare peste cal poate sa nu mai urce în şa. De regulă nu mai urcă! Alesul, alesul oamenilor are însă alte meniri, alte alcătuiri, alte chemări şi alte provocări. Iustian Muntean este un ales. Un ales al oamenilor dar şi un altfel de ales. Aşa cred eu instinctiv. Să faci atât de multe lucruri într-un timp aşa de scurt este un semn de la Dumnezeu. Dacă va avea ştiinţa să rămână mereu cu picioarele pe pământ şi cu privirea la cer omul acesta ar putea rămâne în istorie. Într-o istorie în care a intrat glorios. Dar în aceeaşi istorie din care alţii au ieşit ruşinos. Eu am sentimentul că Iustian Muntean este la începutul drumului. Şi că va mai face şi mai multe lucruri utile pentru semenii săi. Nu din ambiţie. Nici împins de la spate de vreo amăgire efemeră!
Când îl alege Dumnezeu, omul adevărat îşi urmează setea- cum inspirat spunea o reclamă- întru lucrurile plăcute Lui! Acesta este un adevăr simplu pe care mulţi aleşi îl uită a doua zi după victorie. Iar aceasta este o deşertăciune. Una de care, cred eu Iustian Muntean are darul, harul şi priceperea de a se feri.
Privindu-l cu simpatie va şti că îi suntem alături. Zâmbindu-i va simţi că mergem cu el pe acelaşi drum. În cele din urmă chiar şi atunci când ne vom încrunta sprâncenele va şti că se află pe calea cea bună. Avem acum şi mai multe aşteptări de la acest om! Viţă bună, vin nobil! Doamne ajută-l!

P.S. Secetă mare în toată ţara românească! Nu ştiu cum şi nu ştiu nici de ce în România seceta este mai mare vara aceasta decât în orice altă ţară a Europei. La Ocniţa există însă o minune: o fântână centenară cu apă bună. Tot satul cară apa binefăcătoare zi şi noapte iar Fântâna Bunii, aşa se numeşte minunea, se umple mereu, are apă pentru toţi. Reţeaua de apă judeţeană s-a oprit la Teaca. La şapte kilometri de Ocniţa. Cineva de la judeţ a decis bezmetic şi iresponsabil, pe când se credea pe cai mari, că oamenii din Ocniţa nu merită acest dar Dumnezeiesc. Oare cine poate îndrepta nedreptatea? Poate onorabila doamnă prefect Ana Bob ? Poate domnul preşedinte Emil Radu Moldovan? Sau poate Dumneavoastră Domnule primar Iustian Muntean!? Eu cred că toţi şi împreună puteţi face acest lucru normal şi absolut necesar pentru acest sat în care la toamnă clasa I va avea 18 boboci iar şcoala generală în jur de 150 de elevi! Sperăm şi aşteptăm încrezători.