Prof. Vasile Găurean: „Mai bine să te pălmuiască Adevărul, decât să te sărute Minciuna...”

       Cu ceva timp în urmă  publicasem un articol în care dezavuam violența împotriva sexului frumos, încât ele au ajuns să se teamă de noi, bărbații, de orice bărbat. (Schopenhauer zicea, misogin: „sexul nu știu-ce pentru ce frumos.”)

                   Exercitarea puterii fără înțelepciune și dreptate se numește abuz. S-au dat legi bune împotriva violenței în familie și este foarte bine. Dacă lipsește bunul simț pe scară mai largă, se dă  lege , pentru a tempera excesele.

                   Ca să nu se spună că pricina relelor din lume  aparține exclusiv bărbaților, izvoditori de  conflicte, războaie și violențe, aș trece acum și la unele probleme majore ale femeilor, cu deosebire cele ale vârstei când puterea năvalnică a dragostei  tinde spre amurg și devine...prietenie.

          Citisem cândva, că un pustnic, căruia diavolul îi da târcoale fes-fes, mânat de curiozitte omenească, l-a întrebat într-o zi pe acela:

          „ - Spune-mi, oare în iad la voi sunt mai mulți bărbați sau mai multe femei?

          - Să știi că femei sunt cele mai multe, răspunse el

          -Ei, nu se poate, parcă n-aș crede! s-a mirat foarte pustnicul. Eu, cu ochii mei, am văzut cât sunt de evlavioase, cum vin la noi la măsnăstire, la Biserică, cum își cresc copiii în credință, cele mai multe... Cum așa?                   

          -Pricina, să știi -zise acela- este că iubesc luxul, își fac corpul după mintea lor, fac avorturi, dar mai ales spre a doua parte a vieții de familie,  devin rele, gâlcevitoare, țes intrigi,  iscă scandaluri, caută-n horoscoape și pe la vrăjitoare să afle destine și noroace...”

                                                          x

          Mărturisesc că m-am mirat foarte de  răspunsul de mai sus și mi-a fost prilej de lungă, îndelungă cugetare. Am concluzionat că totuși, poate așa stau lucrurile.

                   Negreșit, oamenii nu pot fi luați la grămadă, ci în general, ca specie umană, însă există niște realități  pe care întâi trebuie să le recunoaștem și apoi,  să încercăm a le evita.

                   Mai zilele trecute aflam că prințesele casei regale britanice  (Kate și celelalte,  până la Diana, inclusiv)), când s-au căsătorit, la citirea legământului, au sărit peste propoziția „mă voi supune soțului meu”, așa cum de secole și secole au rostit femeile britanice la oficierea creștină a căsătoriei. A te „supune soțului” s-a socotit a fi „umilitor”. Unde să mai pui orgoliul propriu?

          Analizând poeziile lui Mihai Eminescu, criticul Alex Ștefănescu –Duumnezeeu să-l odihnească- făcea o constatare  și frumoasă și  înțeleaptă: „este o umilință ce nu este umilință”.        Când există o relație de iubire, de cumuniune în cadrul unui cuplu sau în relația dintre noi și Divinitate,  nu mai avem coborâre în modestie, ofensare, autonivelare. Când zice copilul „Tăticule, ia-mi o bicicletă!”-dragostea de fiu  a topit umilința.

                   Dacă tot suntem la britanici și la  „umilința ce nu este umilință” să vă spunem, cinstiți boieri dumneavosatră, o mică întâmplare.

           Despre regina britanică Victoria (1819-1901) și prințul Albert s-a spus că au fost un cuplu remarcabil, cu o  o bună înțelegere și o viață sexuală activă. Odată însă, din pricina ifoselor reginei, prințul Albert s-a simțit foarte jignit și s-a închis în camera lui. După un pic de vreme, reginei Victoria i-a părut rău de ce s-a întâmplat și a bătut  la ușa lui, în semn de pace: Toc-toc-toc!

          -Cine-i? a întrebat prințul.

          -Regina Marii Britanii! a răspuns Victoria, dar ușa nu s-a deschis.

          -Toc-toc-toc! iar, cu delicatețe.

          -Cine-i?

          -Regina Victoria. Ușa a rămas închisă.

          -Toc-toc-toc!

          -Cine-i?

          -Soția ta.

          Atunci, îndărătnica ușă s-a deschis.)

 

          Iată că în istoria umanității, de la femeia lipsită cândva total de drepturi (oficiale) am ajuns (în lumea civilizată) la egalitarism, iar în particular, nu o dată, divele și tot felul de curtezane de pe la TV se socotesc cu ascendență asupra soților lor,.

 

          Conex celor spuse mai sus, știți că recent, făcu vâlvă o scrisoare trimisă de o doamnă către IPS Teodosie, în care spunea că: „nu am avut relații fizice cu soțul meu de doi ani, în pofida insistențelor acestuia” și cerea Arhiepiscopului de Tomis sfat: „Ce să fac?”. ÎnaltPS i-a spus, cam grăbit și cam nepotrivit, insuficient explicativ: „Poartă-ți crucea căsniciei”. (Așa zicea și Putin, mojicește, înainte de a invada Ucraina:„Îți place, nu-ți place, rabdă, iubita mea.”)

         

          Cor de suveraniști ai familiei și o vocală primăriță de Câmpulung, acum pe cai mari, l-au incriminat pe acel soț care „comite un abuz” cu insistențele lui; „Teodosie (fără ÎnaltPS) e omul rușilor...”; „Păi dacă femeia nu vrea, nu vrea și gata!”

          La drept vorbind, nu-i clar deloc dacă abuz e partea care vrea sau cea care zice că nu. vrea La ce servește atunci un certificat de căsătorie? Unul din motivele de divorț stă și în neîndeplinirea obligațiilor conjugale (nu doar sex, ci și spălat, mâncare etc.)

 

                   Dacă intri într-o alianță  de orice fel: de afaceri, matrimonială sau politică, în mafie sau într-un partid chiar, libertatea ta nu mai este absolută. Nu-ți place limitarea orgoliilor? Stai singură, Britanie sau doamnă X!

          Problema aceasta e delicată și frecvent dezbătută  în filme, romane (vezi „Forsyte saga” de Galsworthy, „Scorpia îmblânzită” a lui Shakespeare,  „Logodnicii ” de Manzoni, la Dino. Buzzati, Cehov, Caragiale, ca să-i dăm pe unii din cei mai cunoscuți).

                                                x

          Iubite cititoare și cititori, din păcate, căsătoria este, la noi, în mod universal, un fel de Facultate unde nu se dă niciun examen  la intrare, astfel că intră și cei pregătiți și cei nepregătiți, iar rezultatele sunt, firesc, precum la bacalaureatele noastre. Ar fi necesar  un curs rapid și dens despre  obligații, responsabilitate, despre etapele ce se vor parcurge într-o căsnicie (așa cum se fac-3  săptămâni, în Italia)

         

          De atâta fericire a începuturilor, cine să mai stea să asculte sfaturi despre ce drum au de parcurs, ce-i așteaptă, cum vor evolua  ca mamă și părinte, despre cum dragostea se va transgresa parțial asupra fiilor/fiicelor lor și că că tot „undeva” departe, iubirea o să devină prietenie (despre care Jorge L Borges spune că „e superioară dragostei, fiindcă  nu mai are nevoie de dovezi și de jurăminte”. Mă rog, așa zice brazilianul.). Să le spună despre frumusețea  loialitîții și curajului de a înfrunta viața împreună, cum spune Walt Whittmann (1819-1892):

                   „Când citesc despre faima de eroi cucerită

                Și despre victoriile măreților generali,

                Eu nu-i pizmuiesc pe generali,

                Nici pe Președinte-n președinția lui,

                Nici pe  bogătaș în casa-i impunătoare:

 

                 Dar când aud despre legătura de sânge

              A îndrăgostiților,

                  Cum s-a întâmplat cu ei,

                     Cum prin viață, primejdii, ură,    neschimbători,

                Ani și ani, prin tinerețe și în puterea vârstei

            Și la bătrânețe cât de statornici,

             Duioși, plini de credință au fost,

             Atunci devin gânditor și iute mă-ndepărtez,

             Plin de cea mai amară invidie.”

         

          După cum aminteam, căsătoria înseamnă o limitare a libertăților și orgoliilor proprii. Dacă intri cu ele și nu te schimbi, relația nu poate dura.

          După ce fiii/ficele cresc mari, rolul femeii de Eva, „izvor de viață”(de nașteri), scade și dispare. Vârsta a treia este, după exprimarea lui Lev Tolstoi, „cea mai mare tragedie”, pe care fiecare cuplu o trăiiește cu adaptări și inadaptări, cu înălțări și prăbușiri, cu nepotriviri.

          Cu melancolie și constatativ, zice poetul Mihai Beniuc:

               „La mine-n calendar e marți,

                   La tine-i vineri;

                   Iubito, nu mai suntem tineri.”

          Fiecare cuplu își are propria lui istorie, dar acum apare riscul cel mai mare,  al înrăirii relațiilor. Lava vulcanică a tinereții  s-a răcit și „al tinereții dulce glas demult l”uitară”, spune Mihai Eminescu în „Coboârea apelor”.

                   Din ierburile otrăvitoare ale trecutului răsar adesea gelozii stupide, nepăsare și răutate, încât, dezolat, Shakespeare zice: „Răutate este numele tău, femeie”. Iubita de altădată, ca putere fizică și psihică mai slabă a cuplului, riscă/sau nu, să devină  „Scorpie îmblânzită” sau nu, în congruență cu mai vechi habitudini.

          În lipsa luminii, se instalează întunericul; în locul iubirii stinse, care „nu mai are trecutele mijloace de împăcare,” prinde colț ura, disprețul. Certurle se îndesesc. De aceea, o zicală germană spune:„Din nimic, o femeie poate face o pălăriuță, o bonetă și o ceartă”.

          Într-o toamnă, am dus la Sfântu, cu mașina, un meșter de vreo șaptezeci de ani, care trudea faianțând pe la oraș. Anunțată de sosirea lui, soața –  cu o expresie de indescriptibilă ură- se ascunsese în șură, neputându-l vedea...pe truditor. Ce primire a celuia ce i-a fost cândva iubire și soț și împărat și zeu!

         

          Are și familia legile ei, nu doar societatea. „Femeia  căsătorită nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul- spune cu dumnezeiască înțelepciune Sf. Apostol Pavel și invers, Femeia este stăpână pe  trupul bărbatului, dar toate cu delictaețe și înțelepciune și dragoste. Nu mai eștti al tău/a ta. (Zice Mihai Eminescu în poezia „Despărțire”: „Să-ți cer un semn, iubito,/Spre-a nu te mai uita?/Te-aș cere doar pe  tine,/ Dar nu mai ești a ta.”) A stăpâni ceva incumbă însă responsabilitate, loialitate, credincioșie.

         

          Niciun motiv, afară de cele de natură medicală, nu permite unuia dintre soți să-l refuze pe celălalt, pentru a nu-l împinge la relații extraconjugale, la păcat.           Creștinilor, nu le este îngăduită nu doar  brutalitatea, dar nici măcar mânia („Să nu apună sorrele peste mânia voastră”- spune Sf. Ap. Pavel.)

          Cu mare înțelepciune, Biserica, tot după sfatul dumnezeiescului Apostol Pavel, spre a preveni căderea în păcatul desfrânării, îngăduie soților  rrelația fizică chiar și în post, „iar după aceea, iar să vă îndeltniciți cu postul”.

          Peste acestea se suprapune însă „progresismul”

unor  legi de care se abuzează, îmbrățișând orgoliile noastre proprii. De aici fragilitatea relațiilor, a familiei, a...societății

                                                                   Prof. Vasile Găurean

 

         

         

             

 

 

 

 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      f