Prof. Vasile Găurean: Ziua când Mirele s-a luat de la noi

„Cu mama în Biserică în Vinerea Mare - rememorează poetul Vasile Voiculescu- e o tăcere înfricoșată. Îmi strânge mâinile mai mult ca altădată și în ochii ei plutesc lacrimi”.

       Întristată, inima credincioasă nu mai  vrea mâncare în această zi, nici apă, nici lucrurile nu  se mai leagă de mâini. Până și omul cel mai nepăsător pășește mai îngândurat, mai împovărat de aducere aminte.

             Pare că și florile de piersic și cais au o mâhnire singulară. Vinerea Mare, Vinerea seacă, Vinerea Patimilor Mântuitorului, spre răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului și morții...

       Grozavă priveliște în această zi pentru lume și întreg Universul. Îngerii și puterile cerești privesc cu uimire  și spaimă cum Fiul Părintelui ceresc, Ziditorul Omului și Universului urcă pe Golgota, urmat de ostași și puhoi de gloată.

       În oceanul de răutate ce urlă, abia câte o scânteiere de iubire mai erupe, precum femeia miloasă, Veronica, ce șterge cu un prosop chipul asudat și însângerat al lui IISUS. Și minune, pe acesta rămâne ca o icoană de suferință chipul   Fiului Omului, Fiul lui Dumnezeu.

       E înfricoșător unde poate duce lipsa de îndurare a omului.. „E ceasul lor și puterea întunericului” zice Domnul vieții.

       Înfricoșătoare  și nemaivăzută priveliște pe Pământ. Pământul  se cutremură, mormintele se deschid și  soarele se întunecă în amiaza zilei, pierzându-și strălucirea.

       Catapeteasma cea mare, dintr-o stofă grea a Templului din Ierusalim se sfâșie de sus până jos, ca și cum Dumnezeu părăsește lăcașul venerat.. Toate par gata să se prăbușească în haosul dintru început, „când ființă nu era, nici neființă”.

       Fierul și stâncile se mai pot muia și modela, dar nu și inimile arhiereilor și slugilor acestora, dure ca diamantul și neînduplecate, triumfâtoare azi asupra blândeții  și iubirii cerești.

      Unde sunt ucenicii și Petru, care se jurau că îl va urma pretutindeni? Visul lor de mărire s-a prăbușit în pulberea lumii. Unde mulțimile de vindecați, de cei hrăniți cu pâine și pești? Unde ale celor ce-l ascultau uitând de foame și de sete, de arșița zilelor?

        S-au ascuns de teama celor răi. Ucenicii pot fi învinuiți de complot împotriva Cezarului. Ceilalți, mulțimile miluite sunt departe.

       Însângerat, cu sudoarea șiroind și cunună de spini, cea mai curată ființă care a călcat vreodată pulberea acestei lumi este condamnată la o moarte nu doar atroce, dar și înjositoare, cea mai silnică din câte s-au născocit de josnicia omenească.

       Se vede toată răutatea diavolească dezlănțuită prin slugile întunericului împotriva Fiului Omului. N-au fost destule chinurile romanilor păgâni, mai trebuiau să-l pună pe IISUS între tâlhari, pe cruce gol, gol cu desăvârșire, spre rușinea și batjocura hulitorilor.

       „Să se coboare de pe cruce, ca să credem în El”...

       „...Căci mulți câini mă-nconjoară,

       O haită de nemernici în juru-mi dă târcoale.

       Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele,

       Îmi pot număra toate oasele mele,

       Își împart între ei hainele mele

       Și pentru cămașa mea aruncă sorți.”

                                 (Psalm 21

       Mântuitorul  lumii nu este o victimă, ci singur se jertfește, cu a sa voie, spre a împlini planul răscumpărării Tatălui ceresc. De aceea a urcat spre negurile Ierusalimului; de aceea s-a lăsat să fie prins de dușmanii lui neînduplecați.

           IISUS le-a spus în față:

       „Nimeni nu ia viața de la Mine. Putere am să o pune și putere am să o iau. Porunca aceasta am luat-o de la Tatăl Meu.”(In.17,17-18)

       ”Cine este omul, să creadă că el poate birui pe Dumnezeu?”- zice un iubit părinte bistrițean (NF).

      Deși acesta a fost planul Părintelui ceresc, răutatea mai-marilor societății evreiești rămâne, la fel ca și păcatul lui Iuda. Voia lui Dumnezeu și liberul arbitru s-au aflat într-o conlucrare știută numai de cerescul Tată.

         O ceată micuță de femei credincioase, lângă   Preacurata și ucenicul iubit Ioan străjuiesc stingher.      

       Sabia durerii, -profețită cândva  de dreptul Simeon- le străpunge tuturor inimile.  Într-un târziu -zice o tradiție- îngăduitu-i-s-a Maicii înlăcrimate să-L înfășoare pe Fiul ei cu o bucată de veșmânt.

       IISUS se stinge în dureri și o sete cumplită pe cruce și dealul Golgotei. În singurătate.

„Eli, Eli, lama sabahtani”-cele ma sfâșietoare cuvinte ce s-au rostit vreodată. „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?”

       Între Dumnezeu și păcat nu poate exista nicio punte, iar IISUS, Fiul Omului, s-a împovărat la cruce cu întreg muntele de păcate omenești din toate veacurile.

       Unii traducători, silabisind cuvintele de mai sus, din limba aramaică, traduc astfel: „Dumnezeule, Dumnezeule, ridică pe cel rănit în patria eternă.”

       Puterea lui Dumnezeu lucrează acum tainic: crucea devine Altar al Marii Jertfe Mântuitoare și semn al Fiului Omului,  tâlharul pocăit devine primul venit al Raiului, povara și batjocura  crucii devin obiect al iubirii veșnice a tuturor inimilor credincioase.

       Tot ce atinge Dumnezeu se transformă, se sfințește, de la peștera betleemică până la grota Sfântului Mormânt.

       Vremea când „S-au veselit necredincioșii,/ C-au pus luminii stăvilar” s-a scurtat. Au căzut pe gânduri.

       Pasăre speriată, liniștea a fugit de la ei. Teama nu-i părăsește. Să pună străji, să fie cu grijă...

       Astfel s-a săvârșit cea mai urâtă faptă a neamului omenesc și cea mai înîlțătoare faptă de iubire a  lui Dumnezeu pentru neamul omenesc.

       În lacrimile și deznădejdea celor care L-au iubit se țese însă biruința. În miez de noapte, odată cu clipele celei de a treia zi, din mormânt răsări-va lumina glorioasă a Învierii. Întristarea se va preface în „bucuria ce nu  se va lua de la noi”.

       Ca o inimă uriașă, bătăile Timpului apropie  ziua, ora, clipa slăvitei Învieri a Împăratului și Dumnezeului nostru. Biruitu-s-a păcatul, biruitu-s-a puterea și teroarea morții.

             „Voi, care-ați stat în întuneric

       Și nimeni nu v-a mângâiat,

       Din lunga voastră-ngenunchiere,

       Sculați, HRISTOS A ÎNVIAT.”