Șantier literar: Poeme de Menuţ Maximinian

Scrisoare din Madrid

 

îţi scriu un poem din Madrid

cu gust de expreso fără zahăr

aştept avionul

ce niciodată nu duce spre tine

 

îţi scriu un poem din Madrid

gând al libertăţilor

ce nu sunt niciodată îndeajuns

ca să cuprindă lumea

 

îţi scriu un poem din Madrid

pierdut între mii de suflete

chip ce niciodată nu se arată

 

îţi scriu un poem din Madrid

pe biletul şifonat

cu miros de leandru

 

îţi scriu un poem din Madrid

ca o săgeată

ce străbate norii

 

 

Inima

 

Tăcerea s-a aşternut precum o taină

Am pus mâna în dreptul inimii tale

I-am ascultat bătăile

Ce aveau ritm al bucuriei de mai

 

Ţi-am ţinut pentru a nu ştiu câta oară

Inima în palmă

Ca dar de preţ

Venit în viaţa mea

 

Cuvinte pălesc în faţa gesturilor

Iar inima este singura realitate

Să spargă peretele trupului

Spre a ajunge mai uşor la tine

 

Mângâiere în faţa singurătăţii

 

 

 

Fruct oprit

 

Am aşteptat precum Adam

În faţa fructului oprit

Până buzele s-au făcut una

Cu valul disperării

 

Am păşit pe puntea suspinelor

Cu gândul la mântuire

Dar apele învolburate

Erau prea aproape de mine

 

Am întins mâna

Cu mângâierile valurilor

Ce aveau în ele privirea ta

 

 

 

Ceţile dimineţii

 

Cobor spre izvorul rece

Prin ceţile dimineţii

Nici urmă de tine

 

Mi-e tot mai aproape

Mirosul de flori de fân

Din părul tău

 

În barca sufletului

Inima stă nemişcată

 

Voi păşi pe ape

Până când izvorul

Îţi va reda viaţa

 

 

 

 

 

Timp

 

Timp încremenit

Din cer a uitat să plouă

Iar tu joci cartea altuia.

 

Urme şterse de viscol

Pe cărări

Iarba nu mai creşte

 

Profeţii închise

Nopţi lungi fără leac

Pentru inimi.

 

 

Scrisori

 

Ultima scrisoare a ajuns

Din întâmplare la mine

 

Nu avea nici timbru, nici destinatar...

 

O poliţă întreagă

Ocupă mesajele tale

 

Câte nopţi nedormite

Se află pe chipul meu

 

Nu ai înţeles

Că vorbele nu îşi mai au rostul

Otrăvind ultima pâlpâire

 

Scrisorile au mirosul parfumului

Cumpărat de la taraba pariziană

Mai ţii minte

Fericirea din ochii tăi

 

A dispărut zâmbetul

Cu mulţimea de mesaje

Adunate, pe nedrept, pe raft.

 

 

Sare în pantof

 

Să ridici suflet mare

În casă mică

E o fericire.

 

Să ţii sare în pantof

În vremuri grele

Ca talisman

 

 

Să mângâi cerul

Cu rugăciuni

Precum psalmistul.

 

 

 

 

Singurătatea

 

Am privit singurătatea...

Era aşezată pe podeaua casei.

Ronţăind chipsuri.

 

Am invitat-o la cină.

 

De atunci

Îi spun ce se întâmplă peste zi,

O întreb de unde vine noaptea

Şi îi mai spun că eu...

 

 

 

Ruga

 

Am plâns

La stâlpul în formă de Cruce

Până sârmele au ruginit.

 

Când timpul s-a oprit,

Spaimă a ticăit în locul lui.

M-am rugat din nou.

 

Când lumea  a încetat să vorbească,

Devenind piatră de râu,

 

Ruga a încolţit.

 

 

 

 

Dealul cu dor

 

Pe dealul cu flori,

Soarele a obosit.

Doar picioarele căprioarelor,

Străbat poteca.

 

Din pragul pădurii,

Izvor coboară,

Despărţind tărâmuri.

 

Cruci şi nume,

Fecioare ce aduc pâinea vieţii,

Învie.

 

 

Singurătate

 

În boabe de struguri

Vom renaște

Când drumurile se vor despărți.

 

Le vorbesc oamenilor,

Lor  mă tânguiesc.

 

Pe bolta vremurilor

Ca frații de cruce

Mă însoțesc.

 

Luăm cina la masa tăcerii –

O furnică și un greiere

Oaspeți.