Scriem tot mai mult despre morți, morții ei de viață

Mă întâlneam aproape zilnic eu el. Pe Titulescu, stătea undeva foarte aproape de televiziune. Mai mă oprea, mai vorbeam de una, de alta. Când ajungeam la capitolul Gloria Bistrița, tristețea sa devenea lăuntrică, un modus vivendi, o boală necruțătoare care îl devasta. Nu vroia, nu accepta că o echipă de nivelul Gloriei Bistrița a ajuns atât de jos, atît de aproape de mormânt.
E gata îngropată, Radule, i-am zis. E gata! Ridica, ridica neputincios din umeri: Aproape de gata sunt și eu!, răspundea cumva, trist, nemîngîiat: Moare Gloria, uite, na, murim și noi. Pe urmă, invariabil, mă întreba de Adi, de Linca, omul cu fotbalul! Da, zic eu, cred că e bine, cum ar putea să fie altfel! Râdea, avea un anumit fel să râdă, după care își lua piciorul cu el și pleca mai departe.
Acum, Radu Gheorghe a plecat într-un loc cu siguranță mai bun. Așa cred eu, că, dincolo, lucrurile sunt mai bun, asta in absentia oamenilor... ăștia strică totul!
Oricum, acolo are treabă multă, că sunt tot mai mulți: Nea Jean, Moga, mulți, tot mai mulți îi plătesc lui Caron tributul, taxa specială de trecere a Styxului, astfel încît, în foarte scurt timp, o mare majoritate din cei pe care îi știm noi, se vor muta departe de lumea asta dezlănțuită.
Pe rând, rând pe rând, la fluierul arbitrului de la centru, jucătorii părăsesc suprafața de joc. Niciodată în ordinea numerelor de pe tricouri, niciodată
Mergi în pace!
PS: Tot vorbiți de Gloria Bistrița și de reînviere. Nu există în acest caz, există doar oamenii care pot pune umărul, care se pricep. Unul dintre ei e Dan Matei și e acasă, așa că poate vorbiți cu el, nu de alta, dar omul știe cum e cu fotbalul, cu managementul...