Simona-Grazia Dima: O mutare de accent

Pentru orice scriitor, momentul când şi-a văzut pentru prima oară numele tipărit într-o publicaţie este unul de neuitat.

 Ce amintiri aveţi despre momentul când v-aţi văzut, pentru prima oară, numele tipărit într-o publicaţie?

 Anchetă realizată de Ilie Rad

Unele întrebări luminează cotloane ale cugetului nostru pe care le-am ignorat până acum. E salutar, deci, domnule Ilie Rad, că v-ați gândit la semnificația unui moment sacru, cel al debutului, în percepția unui scriitor. Ciudat, făcând o retrospectivă, îmi dau seama că nu m-a interesat prea mult să-mi văd numele într-o revistă ori pe un afiș. Alta a fost bucuria: să-mi fie validate prin publicare creațiile în care mă investisem.

Poate că există o explicație pentru emoția temperată privitoare la propria-mi evidențiere – debutul meu a fost, într-un anumit sens, unul cu repetiție –, dar nu e legată de fenomenul psihologic al desensibilizării, ci de o mutare de accent. Fiindcă am debutat foarte devreme, mai apoi, la vârsta mai matură a debutului într-un periodic literar, eram deja obișnuită cu mediatizarea (oricum, discretă, profesională, nu una de tip monden). Lucru mai puțin relevant decât împrejurarea că, prin repetate solicitări, am ajuns să mă concentrez, prioritar, asupra mijloacelor artistice. Până la data debutului în revistă, eu debutasem, de fapt, de mai multe ori:

Prima dată, în vremea copilăriei, la șapte ani, atunci când Teatrul de păpuşi (prestigios teatru de stat) din Timişoara a lansat ideea unui concurs de scenete pentru copii. Cea scrisă de mine, Masca lui Lică, a câştigat un premiu la competiţie și a fost prezentat pe scena teatrului, în cadrul unui spectacol mai amplu, filmat şi difuzat pe postul naţional de televiziune, când am mers, împreună cu echipa teatrală, la Bucureşti, unde am acordat un interviu, la Televiziunea naţională, Danielei Anencov, faimoasa, pe atunci, prezentatoare a unei asiduu urmărite emisiuni pentru copii. Spectacolul, în integralitatea sa, a fost jucat mai multe stagiuni la rând, în ţară şi în străinătate, cu niște ani după premieră, chiar şi după ce devenisem adolescentă, nici nu am știut. Am aflat ulterior că a fost prezentat în Italia, la Modena, la un festival în cadrul căruia concertau Orchestra din Bologna, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, şi Orchestra BBC din Londra şi se producea Teatrul „Insieme” din Modena. În prestigioasa revistă Teatrul (nr. 1/1967) sunt reproduse două fotografii de la premieră: într-una m-am revăzut, cu uimire, desigur, în chip de elevă de şcoală primară; cealaltă era o captură din reprezentaţie, cu marionetele surprinse în postúri vivace, interpretându-şi rolurile tare dinamic – acțiunea era alertă, hazlie şi beneficia de farmecul unor păpuşi interesante, frumos confecţionate! Păstrez afișul, colorat, impecabil plăsmuit de remarcabila artistă Ioana Constantinescu, document de istorie literară, precum și invitația la premieră. Îmi fusese trimisă oficial, precum unui om mare. Aveam un sentiment de împlinire a intenției creatoare, de a fi reușit să împărtășesc rodul inspirației mele.

După debutul absolut, tocmai pomenit, la 13 ani profesorii mi-au cerut poeme (se știa că scriu versuri) pentru o culegere de creații ale elevilor, astfel încât școala noastră, Liceul de arte plastice, să fie reprezentată și în domeniul scrisului... Ele au apărut acolo și, după câțiva ani, într-o altă, nouă culegere.

Pentru una din publicaţiile sale jubiliare, Teatrul de păpuşi mi-a solicitat, pe la 15 ani, considerații despre experiența timpurie cu sceneta și am fost pusă în situația de a-mi formula gândurile. Mi le-am notat, cu maximă exigență, le-am scris și rescris, au apărut în amplul document de bilanţ intitulat Teatrul de păpuşi din Timişoara, 1949–1974.

La 19 de ani, în periodicul numit Almanah literar, editat de Asociația Scriitorilor din București, mi s-a publicat un poem. Acest moment trece îndeobște drept debutul standard. La apariția poemului În lumina ce crește, alături de contribuții ale unor scriitori consacrați, am trăit intensa, dar simpla satisfacție că un poem care-mi plăcea, fiindcă-l scrisesem cu pasiune, fusese apreciat și, în consecință, răsplătit, prin permisiunea de a vedea lumina tiparului. Da, retrăiesc lucrurile foarte clar, fiorul legat de sportivitatea jocului – literar, în cazul de față.

Această mică, dar constantă suită de întâmplări auctoriale m-a determinat să-mi mențin mereu atenția trează la ceea ce comportă elaborarea și perfecționarea unui text, să fiu întotdeauna în formă, ca la un antrenament sportiv care nu trebuie să te găsească nepregătit. De aici, senzația unui debut continuu, prezentă și astăzi, când scriu.