Sistemul (8)

Domnul V. era o pasăre rară. În tinereţe, după ce îşi susţinuse doctoratul în drept la Paris, se întorsese în ţară contaminat de ideile de stânga, cărora le-a rămas credincios toată viaţa. Era, în acelaşi timp, un om de mare cultură, cu un rafinat simţ al valorilor. Acesta era şi motivul pentru care nu se apropiase de social-democraţii al căror ideolog, Constantin Dobrogeanu-Gherea, îl irita de-a dreptul. Îi spunea cu sarcasm: „Auzi la el, artă cu tendinţă, de parcă cultura unui popor ar fi produsă de foiţele mizere la care a colaborat sau le-a patronat! Asta nu face nicio deosebire între militantismul politic şi rigorile esteticii”.

În vremea aceea, manualele claselor liceale de limba şi literatura română îl considerau pe C.D. Gherea marele critic al literaturii române, în contrast cu „retrogradul” Titu Maiorescu. În privinţa manualelor avea ea însăşi serioase îndoieli, pe care opiniile domnului V. le întăreau. Ce-l de clasa a XI-a, cita ca exemplu negativ, relevant pentru „poezia decandetă”, poemul „Plumb” de George Bacovia. Îşi amintea emoţia ei covârşitoare la lectura acestei bijuterii a liricii româneşti, de efectul contrar celui scontat de autori prin incriminarea poemului. Despre C.D. Gherea avea să-şi formeze o părere definitivă mult mai târziu, după editarea „Istoriei literaturii române” de George Călinescu. Ani de zile s-a luptat sistemul comunist cu George Călinescu pentru a-l determina să opereze modificări, pe ici, pe acolo, adică prin părţile esenţiale, ca să i se admită reeditarea operei capitale a vieţii sale. Scriitorul a refuzat să schimbe fie şi un singur rând. În timpul vieţii, George Călinescu nu şi-a văzut reeditată monumentala „Istorie…”. Abia prin deceniile şapte şi opt ale veacului trecut s-au înmulţit vocile care cereau imperativ reeditarea integrală a operei lui George Călinescu.

Ca o ultimă zvâcnire de împotrivire, atunci a apărut o carte denigratoare la adresa lui Călinescu, alias „Bietul Ioanide”. Cartea a fost condamnată în bloc de toate condeiele lucide ale momentului. Autoarea a emigrat apoi în Israel…

În „Istoria…” sa, Călinescu i-a făcut un portret de tot hazul lui Constantin Dobrogeanu Gherea, prin care pune în lumină ştacheta coborâtă a acestuia şi incapacitatea de a discerne şi motiva valorile reale ale literaturii române.

„Ce aveau ăştia cu istoria şi cultura românilor?”, bodogănea domnul V., referindu-se la Roller şi C.D. Gherea. „Cât îi vom mai suporta să ne vândă gogoşile lor indigeste?!” Dar nici măcar domnul V nu intuia existenţa uriaşei maşinării de pervertire a sistemului.

După arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, fusese chemat să preia frâiele justiţiei. Celor care au încercat să-l convingă de necesitatea contribuţiei sale la înfrângerea duşmanilor puterii populare le-a râs în faţă: „Dumneavoastră numiţi aşa ceva justiţie!?” Ca urma a acestui episod a fost trecut definitiv şi irevocabil pe linie moartă. A rămas, până la sfârşitul carierei, şeful baroului de avocaţi din oraşul reşedinţă de regiune şi un incurabil idealist. Îi scria încântat de noile hoteluri de pe Litoral şi de prima gară modernă, cu pasaje subterane, construită în oraşul său. Micile lui victorii de avocat îi umpleau existenţa. Îi povestea cum reuşise s-o salveze de la condamnarea la moarte pe mama unui tânăr ungur pe timpul ocupaţiei hortyste în Ardeal. Periodic, tânărul trecea pe furiş graniţa din Ungaria în România ca să-şi vadă şi să-şi ajute mama. Prins de autorităţile române, a fost acuzat de spionaj şi condamnat la moarte.

Alături de el a fost, iniţial, condamnată şi mama lui, pentru că nu-l denunţase. „Pentru tânăr n-am avut ce face, chiar dacă nu existau probe concludente. Ce putea să spioneze într-un biet cătun pe nu ştiu care vale? Vezi tu, în faţa isteriei naţionaliste nu existau argumente. Pe mamă, în schimb, am reuşit s-o salvez, invocând inexistenţa oricărei prevederi legale, care ar fi obligat-o să-şi denunţe fiul. În actuala legislaţie românească se prevede explicit că, indiferent de gradul de rudenie cu făptaşul, eşti obligat să anunţi autorităţile de comiterea unor ilegalităţi. Se pune problema, aşadar, de a avea sau a nu avea o justiţie umană…”.

Domnul V. crea uneori impresia că în dialogurile cu ea încerca să-şi limpezească propriile dileme. Îl asculta cu o lacomă curiozitate, simţind că nu va mai avea parte de asemenea exerciţii de iniţiere în descifrarea adevărului. „Acum vreo doi ani am mai reuşit să-l salvez pe unul de la moarte. În lumea civilizată o delapidare este tratată ca atare. Făptaşii sunt condamnaţi la închisoare şi se urmăreşte recuperarea prejudiciului. La noi, în prezent, delapidările, care depăşesc o anumită sumă, aproximativ o sută de mii de lei, se pedepsesc prin condamnare la moarte. Să nu crezi cumva că încerc să-i apăr pe delapidatori, dar o asemenea prevedere în legislaţia noastră ne trimite direct în evul mediu, când hoţilor li se tăiau mâinile sau erau traşi în ţeapă. Eu sper ca odată şi odată pedeapsa cu moartea să fie definitiv radiată din dreptul penal. Ea trebuie înlocuită cu activitatea de prevenire, la care întreaga societate să participe în cele din urmă”.

A rămas cu nostalgia acestor discuţii, în care domnul V. îşi deschidea sufletul, dornic de înţelegere.