Suzana Deac: Şi azi şi mâine

 

 

Învârteşte-mă şi uită măsurile

 

măsoară-mă în caruseluri

melci

şicuvinte

învârteşte-mă

şiuitămăsurile

 

 

Şi azi şi mâine

 

Cu supunerea unui pai care se aşează
în claie

cu fragilitatea vrabiei care se pune în palma ta
pentru o fărâmă de pâine

cu perseverenţa unei păsări în zbor
nu vrea să fie învinsă de unul
care păşeşte pe sol

în gol

cu notele răscolite din lacrimă
de către o vioară

cu înverşunarea sufletelor
care nu vor să moară

te implor

 

 

 

Serile, cu flăcări puţine, se întorc

 

Prefăcutele culori în serile fără etaje

leagă liftul mereu de loc

sedepune rugina timpului

oră de oră

ceasuldinturnbatetacticos

înritmulpărăsirii de sine

 

esecetăînstraturilargişiadânci

veşmintele culorilor nu se mai înalţă

e neagră grota istoriei

ne împotmolim

apoi îngheţăm în respiraţie

 

trenul personal

se sufocă câte un pic în fiecare zi

 

 

Moare primăvara la pas

 

Mă mut în florile de mai
să miros a tinereţe
frunzele trufaşe suite pe ramuri
îmi întorc spatele
căutând reflectoare cochete
primăvara mea zgribuleşte a lapoviţă
blândeţea – inundată de ninsoarea
fluturilor rătăciţi
dacă vrei să vezi visul liniştii
râvna adâncului ascuns în lut
plânsul trunchiului scorţos
dacă vei auzi animalul speriat
creanga rănită de colţul cerului
poate vei atinge mâna mea în aparenţă

 

 

Trandafirul din aşternut

 

vom atinge ai să vezi

frunza care picură încet prin rouă

creanga din inexplicabilul univers

vom tremura când

se strecoară trandafirul

în aşternutul care se dizolvă

 

 

Sărută-mă pe buze fără pete

 

trenul cumpărat de mine n-o să fie de aur

mâinile noastre se aşează în simetrie

pe marmura ridicată de spume
coagulare între vagoane
coborâre ameţitoare

dar impiegatul nu ne lasă

 

în jurul gleznelor subţiri

mărgele visătoare

o faţă fragilă în zbaterea genelor

opunere în dăruire

ne împotmolim

 

urmele se aştern în pribegie

insinuante corzi se combină cu universul

fiecare seară trădează o fecioară

sesufocăvioarapeliniile de vagon

 

ceasul şterge incastrele viselor bordo

vinovăţia îşi expune corpul amintirilor îngheţate

totul e o privire plină de tăcerea buruienilor

în rest întind covoare refolosite

pentru revederi

zâmbetele tale

le schimb pe mai multe vieţi

 

 

Întrebare întoarsă din drum

 

s-au spart bibelourile în mine

te-am găsit pe rafturi

second hand

femeile te încercau te muşcau

te devorau în înţelesuri opuse

nu mai ştiam cui trebuie

să fiu fidelă

 

 

Noaptea desface somnul în mozaic

Când tăcerea pătrunde
în cuvântul agăţat de codru
noaptea desface somnul în mozaic
când mătasea apei înghite luna
secrete albastre aleargă
în nervurile frunzelor
transpare ea din poveste
în voaluri curgătoare
cu sfârcuri care zgârie
pânzele de vânt

apa se răsfiră pe pietre
îţi spală paşii
cu ochii scufundaţi te uiţi deja
spre interior
când vocea codrului
sculptează harpa de noapte

ai vrea să zăboveşti pe pietrele
alunecoase
ascuţite sau rotunde stropite
de culori
asculţi liniştea închisă în pietre
şi te întrebi
oare cunosc secretul tău

 

 

Coşul de nuiele

 

Spune-mi o poveste

când culci liniştea

în tine

spune-mi o mirare

alergând după noapte

şi a ei stea căzătoare

Spune-mi o aşteptare

din coşul de nuiele

să adorm nu departe

de cartea ţesută din tine

Spune-mi o magie

strecurată sub cămaşă

pe gerul singurătăţii

într-o noapte de iarnă