„Tatăl nostru” sub atac!

Evanghelia după Luca ne spune că discipolii i-au cerut la un moment dat lui Iisus să le arate cum să se roage. Potrivit Evangheliei după Matei, Iisus a răspuns în Predica de pe munte. Rezultatul a fost „Tatăl nostru” care ni s-a transmis: „Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău; vină împărăția Ta; facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de Cel- Rău. Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin” (în versiunea Bibliei după Mitropolitul Bartolomeu Anania). Așadar, lui Dumnezeu atotputernic, așa cum este asumat în Biblie, în tripla ipostază de creator, diriguitor și izbăvitor al lumii, i se adresează rugăciunea.

Azi, „Tatăl nostru” este sub presiune la schimbare, începând cu adresarea. Se consideră că rugăciunea ar conține o favorizare a Tatălui și se vrea sincronizarea cu teme ale zilei –  de data aceasta, cu egalitatea genurilor. Profesoara de literatură comparată Judith Butler (Berkeley University) a stârnit un val internațional cu teza „masculinul și femininul nu sunt fixate biologic, ci sunt construite social (masculine and feminine are not biologically fixed but socially constructed)”, care a căpătat repede răspândire. Ea a sugerat revenirea pe muntele Sinai, spre a se rescrie unele dintre porunci (Kritik der ethischen Gewalt, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2003). Recent, membri și episcopi ai Bisericii Anglicane au propus renunțarea la folosirea expresiei „Tatăl nostru” pe motiv că ar favoriza „genul masculin”. Ar fi nevoie de un „Dumnezeu neutru”, „mai inclusiv”.

Reacțiile sunt variate. Le rezum pentru a ne da seama de gama rătăcirilor de azi și de replicile pe care le atrag.

Unii trimit la istorie. Ei întreabă, de pildă, de unde știm că, în loc de Dumnezeu, nu a fost, la origini, ceva de genul „Dumnezee”? Răspunsul este simplu: în urma tuturor lecturilor rezultă că Dumnezeu se află în Biblie de cel puțin nouă sute de ori, fără alternativă.

Alții amintesc evanghelii gnostice, care îndeamnă oamenii să se roage „Tatălui Ceresc”, dar și „Mamei Natura”. Tot în aceste evanghelii, s-a brodat îndelung asupra trecerii de la un sex la altul (cf. Annelise Felber, Harmonie durch Hierarhie?, Frauenverlag, Wien, 1994,  pp.138-156) – temă, cum se observă, copios exploatată pe fondul crizelor de azi. Din păcate, în ultimii ani, se politizează orice – din cauza dezorientării, a lăcomiei electorale și a incapacității multor intelectuali publici de a deosebi între speculație și răspunderea civică. S-a și ajuns să se creadă că ar fi ora relativizării sexelor și a demantelării familiei.

Numai că în evangheliile gnostice este vorba de o reinterpretare de circumstanță, inspirată de speculația antică. Viziunea personalizantă a creștinismului nu avea cum să o accepte și a respins-o.

Nici iudaismul, ca origine a întregii discuții despre Dumnezeul biblic, nu a îmbrățișat-o. Cum spunea veneratul Leon Brunschvicg, „Dumnezeu este Dumnezeu doar pentru cei care depășesc ispita de a-l priva de demnitate spre a-l folosi în scopuri proprii”.

Cunoscători profunzi atrag atenția că ar trebui păstrate limite în retraducerea textelor vechi. Nu poți să nu le dai dreptate. Bisericile au datoria să păstreze tezaurul, cu asincronia lui cu tot. În principiu, a fi asincron nu înseamnă a fi inactual. În definitiv, ne alimentăm și astăzi din „asincronia” marilor filosofii, a artei clasice, a unor religii, chiar și a unor principii ale matematicii, fizicii și biologiei.

În plus, chemări la a rămâne la litera a ceea ce s-a revelat sunt chiar în scripturi. De pildă, în Deuteronom se spune: „Tot cuvântul pe care ți-l poruncesc eu astăzi, pe acela să-l păzești întru faptă; nimic să nu-i adaugi și de nimic să nu-l lipsești” (12:32). Într-o scrisoare, Petru spune că „îndelungă-răbdarea Domnului nostru socotiți-o mântuire, așa cum și iubitul nostru frate Pavel v-a scris despre înțelepciunea dată lui, cum vorbește el despre toate acestea în epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc – ca și pe celelalte Scripturi – spre a lor pierzare” (2.3:15-16). Iisus le spune discipolilor: „de veți păzi poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, așa cum Eu am păzit poruncile tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui” (Ioan, 15: 9-11). Iudaismul și creștinismul se opun, așadar, adaptărilor de circumstanță.

Sunt și reacții polemice care trimit întreaga discuție la originea Bisericii Anglicane în ruptura de Biserica Romei, inițiată de Henric al VIII-lea, în contextul mariajului cu Anne Boleyn. Un accident al istoriei nu ar trebui să devină normă religioasă. Adepții rigorii avertizează, de altfel, că Biserica este „numai una, sfântă și apostolică”, restul fiind blasfemie.

Alții spun că blasfemiatorii nu înțeleg credința, biserica, religia și adaugă ironic că așteaptă de la Biserica anglicană noua rugăciune, ca să poată exclama „Mama voastră!”. Prinde contur și un curent de opinie potrivit căruia relativizarea lui Dumnezeu  este semn de criză culturală.

Ca de obicei, sunt și reacții vulgare, rezultat vizibil al lipsei de informare și al clișeelor de prost gust de care s-a umplut iarăși spațiul public. Unii înțeleg anevoie marile scripturi religioase.

Cei care se interesează de Dumnezeu în cultura lumii știu prea bine istoria care a consacrat în greacă „Pater imōn, ho en tis uranis”, în latină „Pater noster qui in caelis”. Ca și în română, versiunea de început „Părintele nostru Ce ești în ceriu” (Luca Stroici, 1593). Nu era vorba în aceste preluări ale Bibliei de accidente, nici doar de traducere. A fost vorba de un concept riguros care nu are nevoie de mulări pe temele timpului.

Teza mea vis-a-vis de propunerea venită de la Berkeley și din Biserica Anglicană – care nu a rămas, desigur, înăuntrul acesteia – este că sunt concepte ale religiei, ca și ale filosofiei și științei, în care nu se pune chestiunea genului. Genul este un dat, o realitate a vieții, dar ține de alt  registru. Nu orice concept se lasă specificat pe linia genului. În cazul „Tatălui nostru”, adresarea presupune totalitatea lumii și nu intră în discuție genul.  

Argumentele mele sunt patru. Primul: în Biblie, în întreaga ei construcție, este vorba despre atotputernicia lui Dumnezeu, la care omul se rapotează, nu de altceva. Orice om se poate raporta la ce vrea și este valabil mereu argumentul că și ateistul își are obiectul său de cult! Nietzsche vorbea dezinvolt de nevoia de noi zei. Azi sunt mulți zei (banii, puterea, războiul, erosul, creația etc.), dar sunt ei soluția? Al doilea: egalitatea de gen, care este în firea lumii, nu este servită de neutralizarea noțiunii de Dumnezeu. S-ar prea putea ca un Dumnezeu relativizat prin neutralizare să antreneze, prin logica lăuntrică a lucrurilor, erodarea soclului nu numai al bărbatului, ci și al femeii. Relativismul nu este fertil pentru personalizări. Al treilea: de asumarea unicității lui Dumnezeu, în fața căruia orice om este doar om, este legată emergența democrației moderne. Thomas Jefferson știa bine aceasta. Al patrulea: știința modernă a avut în coordonatele monoteismului iudeo-creștin una dintre condițiile posibilității sale. Europa nu putea fi altfel leagănul acestei științe. Galilei și Newton sunt mărturii peremptorii.

Desigur, discuția asupra poziționării femeilor în Vechiul Testament și în Noul Testament este veche. În teologie, s-a discutat temeinic dacă Testamentele sunt tributare patriarhalismului (vezi, în vremuri mai noi, Frank Crüsemann, Udo Teissmann, Hrsg., Ich glaube an den Gott Israel, Chr.Kaiser, Gutersloh, 1998, pp.21-25). Este clar că se pot găsi în Vechiul Testament diverse locuri, de la cele în care femeia este socotită secundă față de bărbat, la cele în care femeia este salvatoarea. În ambele Testamente, sunt locuri în care femeia este dezavantajată. Eva este învinovățită, recunoscându-i-se, de asemenea, rolul social ca „mama tuturor celor vii” (1 Moise, 3:20). Profetul Ieremia a avut-o ca antecesoare pe profetesa Hulda, dar cine mai știe de ea?

Peste toate, însă, optica dominantă este alta. În Moise (1. 1:27) bărbatul și femeia sunt deopotrivă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ei sunt pe picior de egalitate, încât se impune concluzia: „Vechiul Testament ne oferă o imagine a lui Dumnezeu ce include experiențele și rolurile bărbaților și femeilor, dar le și depășește. Nouă, creștinilor și creștinelor ni se arată astfel că dominația nedreaptă a oamenilor asupra altor oameni nu corespunde voinței lui Dumnezeu” (p.24-25). Așadar, Dumnezeu nu este dependent de rolurile și de imaginile genurilor.

Desigur că în conceptul lui Dumnezeu avem de a face cu rezultatul unei evoluții. Nu putem scoate din discuție Vechiul Testament și ceea ce a preluat Noul Testament. Nu putem scoate din discuție contribuția evreiască și contribuția greacă. Nu putem scoate din discuție ceea ce s-a petrecut în imperiul roman. Nu-l putem scoate din discuție pe Dumnezeu când vorbim de istoria lumii. Nu sunt de ocolit nici supărarea lui Dumnezeu din Biblie, când a regretat că a creat oamenii, sau teoria contractării a lui Ițak  Luria, care susține că Dumnezeu a făcut o pauză, lăsând oamenii în voia lor, ca să vadă cum se conduc, sau alte reprezentări.

În cea mai recentă exegeză a rugăciunii creștine, Walter Cardinal Kasper (Vater unser. Die Revolution Jesu, Patmos, Ostfildern, 2019) argumentează că „Tatăl nostru” „răstoarnă multe opinii de zi cu zi, ne lasă să vedem într-un fel nou viața și lumea și înseamnă rugă pentru transformarea vieții și a lumii. El ne dă răgaz și speranță”. Spusele lui Iisus se pot exprima fără rest în ebraică, nu și în aramaică (cum ne spune David Flusser, Jesus, Eclat, Paris-Tel Aviv, 2005), dar Predica de pe munte s-a rostit în aramaică.  Este însă limpede că Iisus stăpânea tradițiile evreiești, inclusiv pe cea mai importantă rugăciune a iudeilor, care este Kaddish-ul. Ca efect, continuă Walter Kasper, „fiecare propoziție din „Tatăl nostru” se află deja în Biblia Ebraică, pentru noi Vechiul Testament, desigur acolo risipit,  neadus la o forma cuprinzătoare pe care o întâlnim în „Tatăl nostru””. De aceea, evreii și creștinii pot să rostească împreună „Tatăl nostru” (p.12). Cunoscutul cristolog pune greutate în observația, care ne interesează aici, că „Tatăl nostru” nu este suma învățăturilor creștine și nici suma regulilor de morală, cum se mai crede naiv.

 „Tatăl nostru” rămâne o rugăciune, iar „în rugăciune sufletul, susținut de spiritul lui Dumnezeu, se ridică la Dumnezeu și pune acțiunea, plin de încredere, în mâna lui Dumnezeu. Abia aceasta creează putere și curaj de acțiune proprie. Fără o asemenea ridicare a sufletului la Dumnezeu, ne înecăm în propriile griji și nevoi” (p.17). Așa cum se arată în Psalmi, rugăciunea este „respirația sufletului” și-l întărește în orice direcție. „Tatăl nostru” exercită acest rol crucial. „Tatăl nostru” este o rugăminte adresată lui Dumnezeu să-și facă văzută prezența în evenimentele lumii și să fie în mijlocul oamenilor. Cel care rostește „Tatăl nostru” se angajează de fapt la schimbare în direcția „Împărăției  Cerurilor”.

„Tatăl nostru” este parte a creștinismului, dar creștinismul nu se sfârșește nicidecum cu „Tatăl nostru”. Dimpotrivă, abia începe.

Pe de altă parte, există actualizări justificate ale mesajului creștin. În definitiv, creștinismul a trebuit eliberat din solidaritatea cu stăpânul, cu șeful de orice fel, care l-a dominat secole și din care și astăzi mai trebuie eliberat. El a trebuit regăsit în fundamentele sale axate pe egalitatea oamenilor și recunoscut ca premisă a democrației moderne. El a trebuit eliberat din ostilitatea față de științe în care l-au încremenit unii adepți. El mai trebuie adus la conlucrare fecundă cu științele, filosofia, arta care au în centrul lor apărarea umanității omului. Numai din asemenea conlucrare pot fi reazolvări la crizele de azi.  El are nevoie, ca orice viziune, să întrețină flacăra rațiunii și a demnității umane. El are nevoie astăzi, la rândul său, de ancorare în viața trăită de fiecare om, dincolo de poziția lui în ierarhiile societății.

Dar aceste actualizări nu au nimic în comun cu adaptările contextuale ce lovesc în tradiții viabile și în normalitatea vieții, nu doar în creștinism, ci și în democrație, civilitate, rațiune. Adaptările contextuale ce se caută azi nu fac decât să distorsioneze mesajul creștin!

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>