Ucigașii de pisici

În epilogul uneia dintre celei mai interesante cărți publicate în ultimii ani – „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” –, Yuval Noah Harari concluzionează că „oamenii par să fie mai iresponsabili ca oricând”, făcând „prăpăd printre celelalte animale și în ecosistemul înconjurător”, deși ar fi fost de așteptat ca progresul privitor la condiția umană și creșterea puterii omului în lume să diminueze „cantitatea de suferință” de pe planetă.

Harari ne avertizează să nu-i credem pe acei iubitori de natură care susțin „că strămoșii noștri trăiau în armonie cu aceasta”. Ce armonie să fi fost între cel care viețuia cu arcul în mână și animalele ce cădeau pradă doar fiindcă nu știau să se ferească de un biped fără colți și gheare fioroase? Credeți că s-a schimbat ceva între sapiensul modern, trecut prin „focul civilizației”, și speciile ce-au scăpat de mâna nimicitoare a strămoșului său? Cât de articulată este astăzi această armonie pe care o cântă adesea poeții? Nu trebuie să străbați planeta și secolele pentru a te convinge de totala lipsă de armonie despre care se vorbește, uneori, în termeni utopici, de cruzimea statornicită în creatura umană; e suficient să te conectezi la internet, pe anumite situri, să butonezi telecomanda pe canalele tematice sau doar să privești peste gardul istoriei recente ca să constați că cei 70.000 de mii de ani ce-l separă pe Homo sapiens de animalul african nu au reușit să șteargă ferocitatea din genele sale. Un recent documentar de pe Arte oferă detalii proaspete despre această invincibilă ferocitate. Într-o rezervație din Kenya sunt masacrați, pentru fildeșul lor, șase elefanți. Scena măcelului se petrece sub ochii unui pui care, descoperit și îngrijit, nu supraviețuiește decât patru zile. În Parcul Kragga Kamma, din Africa de Sud, braconierii au ucis un rinocer alb – o femelă, cu puiul alături  –, doar pentru un centimetru de corn, atât cât mai rămăsese în urma înlăturării acestuia de către autorități pentru a o proteja de ucigașii de animale. Urșii negri asiatici sunt masacrați pentru a li se comercializa vezica biliară, folosită, zice-se, ca tratament în boli umane. Tot într-un reportaj pe un canal francez văd cum un urs, din cei capturați pentru vezica biliară, își scoate lăbuța printre gratii cerând, parcă, ajutor martorului inimos în trecere. Se pare însă că foșnetul bancnotelor în palma „sapiensului civilizat”cântărește mai greu decât ochii speriați ai animalelor țintite spre a fi ucise și ai puilor ce asistă la masacre. Nu există niciun semn de milă în inima bipedului ucigaș. Unde pășește el, nu rezistă nicio soluție salvatoare; orice strategie de protejare a speciilor pe cale de dispariție se dovedește a fi, de atâtea ori, ineficientă.

Mai aproape de noi, în nopțile cu lună plină, când bântuie strigoii tehnologiei high, ți se întâmplă să auzi uneori schelălăitul unui câine-n agonie, spintecat de un crescător de găini păgubit, iar la lumina zilei îți poți zări semenul lovind cu sapa o pisică străină doar pentru că a sărit după o vrabie în cireșul ce-i împodobește, printr-un uluitor act divin, grădina sa terestră. Nu-ți scapă privirea lui întunecată și ochii îngustați de ură la vederea unei alte feline ce pândește, probabil, o cârtiță printre mușuroaiele zarzavatului său. Îl vezi aplecându-se după o despicătură și, dintr-o lovitură, fiara din el trimite-n neant blândul animal. E încântat când nepotul său promite să fi învățat lecția cruzimii din omorurile sale. Nu, nu l-a învățat să iubească animalele, și când îl aud pe puști preocupat să ucidă și el o pisică rătăcită în curtea bunicilor, sunt convinsă că cei șapte ani de acasă, deveniți șase, pe care se pune atâta temei, vor clădi fondul unui viitor adult lipsit de iubire și compasiune. Doar pentru că a lăsat urme în magazia unde bunica și-a adăpostit o parte din recolta toamnei, o mica felină, capturată cu ușurință, deoarece nu are nări pentru violența umană, nu va mai alerga după urmașii îndrăgitului Jerry ce ne-a încântat copilăria, nici nu ne va mai relaxa cu torsul ei în zilele friguroase de iarnă. Nu ne va mai aminti nici de frumoasa poveste a lui Charles Perrault, „Motanul încălțat”, și nici de „Pisicile aristocrate”, fără de care orice copilărie e atât de săracă și de insipidă. Bunica băiețelului, foarte pricepută în a ademeni, spre a ucide, orice pisoi ce-i traversează curtea, va coborî colina vieții fără să aibă habar câtă simțire, tandrețe, grație și rafinament poți găsi într-un asemenea film de animație, va îmbătrâni fără să știe cât de armonios poate fi modelat de un pisoiaș un suflet plăpând de copil, direcționat greșit spre violență și intoleranță... Iar tu, băiețaș, ești prea mic ca să înțelegi că lecțiile ce ți le dau ai tăi, uneori, sunt lecții greșite, de ev mediu, care te vor încremeni într-o creștere lăuntrică distrugătoare de frumusețe umană.

Concluzia ar fi aceasta:  pisicile, pe strada noastră, nu știu la ce risc se expun când gardul la vecini îl sar, să-nhațe un șoarece grăsun. Azi piere una, mâine, alta, treptat-treptat toate dispar, încât te-ntrebi la ce visează pândarii cu sânge barbar.