Un maghiar Preşedinte al Romaniei? De ce nu?

Absenteismul îngrijorător al electoratului românesc este barometrul cel mai sigur a ceea ce se numeşte ”lehamitea” cetăţeanului când e să aleagă între personalităţile care stau în fruntea clasei noastre politice. Am putea face vorbire de un adevărat ”deşert” în care răsar ici şi acolo nişte cactuşi ce vor să ateste că viaţa nu e învinsă cu desăvârşire. Între Traian (nume falnic de la strămoşul împărat, dar nu mai mult), Mircea (nume străbun, glorios, dar cel de azi fără vreo bătălie majoră câştigată),Crin (omul cu nume de floare), Duda (sugestie a minusculului fruct, rareori săţios), Vadim (trecut pe lângă victorie ca mingea pe lângă colţul barei), ideea de a avea un maghiar transilvan în fruntea statului pare interesantă, bizară şi paradoxală în acelaşi timp.

Domnul Kelemen Hunor în persoană vine să-mi contrazică titlul, spunând că poate „în viitor, dar nu în anul (de graţie-n.n.) 2009” ar fi o atari posibilitate. Zice domnia-sa că nu este pregătit electoratul majoritar pentru aşa ceva. Dar ce pregătire ar trebui să avem noi şi ce pregătire ar trebui să aibă şi candidatul? Ce diplomă? Că fără să constatăm existenţa unei „potriviri” caracteriale, „sohan” nu am putea visa la aşa ceva. „Never”-cum ar zice sinonim britanicul.

Se îndoieşte cineva de”profesionalismul” politic al vreunui maghiar? Negreşit că nu şi personal m-am bucurat totdeauna când UDMR-ul aflat la guvernare s-a implicat în problemele generale ale statului, ieşind din cantonarea intereselor minorităţii pe care o reprezintă. Au fost teste ale acestei capacităţi, teste reuşite cu brio, la care spaţiul nu ne permite să ne oprim. Am trăit la Matei, unde m-am şi căsătorit, între vecini şi consăteni maghiari, am predat elevilor maghiari în gimnaziu şi liceu, elevi care mi-au fost dragi şi le-am elogiat hărnicia şi politeţea. Deosebirile de limbă sunt nule pentru mine ca profesor şi pentru credinţa mea. A aduce însă în fruntea statului o persoană care să se reprezinte doar pe sine ca naţionalitate şi scopurile autonomist-separatiste proclamate de felurite partide şi facţiuni, eventual spre uşurarea îndeplinirii acestora este o imposibilitate. La 1866, boierimea şi burghezia română au adus în fruntea tânărului stat român un domnitor străin, un german, pe Carol de Hohenzolern. Ataşamentul, dragostea sa pentru neamul românesc în fruntea căruia a fost adus rege au devenit proverbiale şi demne de toată admiraţia. Când regalitatea fost pusă a alege între interesele regatului şi Germania natală care voia s-o asocieze în Primul război mondial, ea a ales ţara care l-a făcut rege. Poate domnul Kelemen Hunor să calce pe urmele regelui nostru dintâi? Poate el să-şi îndemne sau chiar să convingă conaţionalii la convieţuire armonioasă, frăţească cu majoritatea? La toleranţă, la dragoste, căci vieţuim aici de atâta vreme şi nu la o mică Ungarie în interiorul României? La şovinismul lingvistic de nu poţi cere „pâine şi apă” în unele locuri, ci doar „kenyer es viz”? Chiar dacă nu s-ar realiza imediat asemenea deziderate, măcar să vedem că ele sunt formulate, sunt promovate. Să auzim o voce credibilă şi iubitoare. Din păcate ne este dat să ascultăm la Băile Tuşnad pe un Toro Tibor (vicepreşedintele CNMT) exprimându-se mai ieri: ”Eu sunt încrezător că vom pune o piedică în faţa acordării de voturi (maghiare -n.n.) partidelor româneşti.” E o linie politică veche prin care se menţine o parte bună a maghiarimii în temniţa unor idei înapoiate şi de care mulţi unguri simpli s-au săturat..Exclusivismul la funcţii, la limbă, la voturi, (ca nu cumva un singur votişor să meargă alături de „partidul unic”), la educaţie, pământ etc. în ţinuturile zis secuieşti nu pot trezi interesul majoritarilor,a românilor, ci un incurabil şi regretabil scepticism.

Şi…să zicem că s-ar găsi o asemenea personalitate demnă să o iubim toţi românii. Ar fi ea urmată de naţionalitatea sa? Măcar în parte,cât de cât. După două decenii de îndoctrinare spre alte direcţii, pe care majoritarii le percep ca străine, s-ar mai putea întoarce cârma conaţionalilor noştri spre o atmosferă a armoniei şi stimei autentice, sincere? În Finlanda, când joacă vreo echipă suedeză, suedezii care trăiesc în Finlanda susţin Finlanda, ţara echipei unde trăiesc. Cu astfel de atitudini, da, poţi opta uşor pentru un suedez în fruntea Finlandei. S-ar putea repeta astfel de scenarii şi la noi? Ce ne-ar putea împiedica să alegem atunci pe un Kelemen Hunor, Eckstein Kovacs sau Gyorgy Frunda la Cotroceni? Ar fi votat masiv şi ales încă din primul tur de scrutin.

Frica de a nu-şi pierde limba,cultura, tradiţiile, naţionalitatea sunt fără vreun suport real în spaţiul nostru nu doar pentru maghiari, ci chiar şi pentru minorităţile mici ca număr şi n-au asemenea „temeri”: cehi, ucrainieni, polonezi, sârbi, armeni, tătari. Cantonarea teritorială autarhică nu mai slujeşte nimănui într-o lume atât de interconectată şi este de altfel şi imposibilă efectiv, ţinând de trecut. Punând în ecuaţie termenii de mai sus, ne întoarcem la întrebarea: cine nu este pregătit pentru a realiza întrebarea şi răspunsul din titlu? Pentru orice mariaj sunt necesare două opţiuni. Mireasa zice „Da”, însă unde este mirele care să spună şi el, frumos şi chiar în limba lui….”Igen”?