VASILE V. FILIP: Transilvania tainică și vie – o carte-album, o carte-spectacol

 

            Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud a adăpostit, în sala de conferințe a sediului său central din Bistrița (sâmbătă, 10 dec. 2022) lansarea elegantului volum al clujencei Camelia Sîncrăian Pop Transilvania tainică și vie (editura ”Casa Cărții de Ștință”, Cluj-Napoca, 2022, 281 de pagini, cu prefața În căutarea originilor și regăsirea de sine a Doinei Rad). Este o carte-album, o carte-spectacol, cu peste 100 de imagini fotografice (ce cuprind de la o jumătate, la una sau chiar două pagini) de o excepțională acuratețe, spectaculozitate și chiar autenticitate. Toate pe linia atât de ofertantă a descoperirii unei lumi de lângă noi, pe lângă care trecem adesea grăbiți și nepăsători, atâta vreme cât cineva (care poate fi chiar un copil) nu se oprește, nu ne oprește să ni le arate cu proaspătă, inepuizabilă uimire. Acest „cineva” este acum dna Camelia Sîncrăian Pop, plecată cândva tocmai de pe meleagurile noastre (părinți și copilărie la Sângeorz-Băi, bunici la Borleasa, liceu la Bistrița), care revine, cu această carte, acasă, cu brațul plin parcă de florile recunoștinței și cu traista plină de darurile-minuni, culese în călătoriile sale prin Transilvnia, călătorii făcute cu mare apetență pentru descoperirea lumii ca spectacol; a unei lumi apropiate, dar pe care capacitatea domniei sale de a vedea, de a se mira și de a o infuza cu sens ne-o face să pară nouă, parcă proaspăt ieșită din apele creațiunii.

            Este o carte aflată pe muchia subțire dintre cunoaștere (spre care ne mână denumirea editurii) și creație, dintre literatura științifică (implicând mai ales etnologia, dar și elemente de geografie, geologie, botanică, arhitectură) și literatura beletristică, cea a proiectării de sine și de sens, căci viziunea autoarei asupra lumii descrise este adesea una animist-personificatoare sau chiar metaforic-alegorică.

Cartea ”topește” în sine câteva experiențe de călătorie ale autoarei: în zona Chioar (satul Preluca), în zona Bistriței (pădurea de lângă Orhei, pasurile Tihuța sau Prislop), în zona Câmpiei Transilvaniei (Zau de Câmpie, Sic, Frata, Berchieșu, Cornești), în Munții Apuseni (Dumești, Valea Ierii, Rimetea), în Țara Lăpușului (Rogoz, Suciu de de Jos și de Sus), în  Maramureșul istoric (Breb, Budești, Șurdești), în câteva sate din zona colinară din sudul Transilvaniei, cea a bisericilor și fortărețelor medievale săsești (Biertan, Cîrța, Dârjiu, Hosman, Acrita, Nocrich, Agnita, Viscri, Criț, Slimnic, Rupea, Haferland, Stolzenburg) sau maghiare (Gornești, castelul Teleki), dar și a unor minunății geologice (tinovul Mohoș, lacul vulcanic sau coloanele de bazalt de la Racoș) etc.

De altfel, călătoriile autoarei nu sunt orientate nici de zona etno-folclorică, nici de vreun anume obiectiv de cercetare, ci sunt ”inițiatice”, funcționând ca valoare în sine și de sine formativă; realitatea exterioară e „rotită” spre funcția ei de oglindă a călătorului, care se caută întâi de toate pe sine: „Viața este un marș solemn către noi înșine”, consideră autoarea: Iar călătoria, am putea adăuga – o chintesență a vieții. „Cred cu tărie că avem nevoie să călătorim, nu atât pentru a descoperi și explora locuri minunate sau pentru a marca obiective turistice pe o listă personală, cât pentru a ne apropia mai mult de noi înșine” (p. 37). De altfel, realitatea însăși pare a se plămădi sub ochii autoarei, nefiind decât rezultatul felului în care este privită: „dacă zâmbesc, oglinda îmi va întoarce bucuria, dacă iubesc, iubirea se va întoarce la mine în raze înmiite, dacă împărtășesc, voi întâlni, la rândul meu, părtășie” – își formulează autoarea crezul încă de la pag. 25. Iar atitudinea rămâne dominantă de-a lungul întregii cărți, ”dizolvând”, de obicei, cunoașterea analitic-științifică într-o trombă de revelații: „Ador să trăiesc pe muchie de mister” (p. 58); „Eram dornici de revelație” (p. 219); „Ce-i de înțeles, înțelegi și gata, nu cauți lămuriri suplimentare. Și nici nu te îndoiești, căutând dovezi.” (p. 112-113, despre arta unui sculptor popular); „Sunt convinsă că Piatra Milenară (este vorba de Piatra Secuiului de la Rimetea, n.n.) funcționează în concordanță cu principiile alchimiei și-i imposibil de aflat adevărul. Și la ce-ar folosi? Când minunea este la picioarele noastre, iar magia albă se revelează pe deplin, acum și aici.” (p. 276).

Pe acest fond atitudinal, contribuția științifică a cărții suferă. De pildă, cele peste 100 de fotografii (dar mă refer aici cu deosebire la cele cu incontestabilă valoare etnografică) ar fi putut avea minime explicații, privind încadrarea spațială și tipologică. Există piese de port  de mare relevanță pentru tradiția zonei (de exemplu, zadia cu tureac și cămașa femeiască cu fodori, la purtătoarea cununii secerișului din zona Lăpuș, de la pag. 92, sau la fata din joc de la pag. 108) peste care cititorul grăbit (și cine nu-i, azi, grăbit?) ar putea trece fără mare folos, dacă nu și-a propus să caute anume explicația îngropată în textul propriu-zis. Și exemplele de acest fel sunt multe, în toate amintitele specialități (geografie, geologie, botanică, arhitectură) cu care cartea vine în atingere.

Cartea Cameliei Sîncrăian Pop este un eveniment, dar nu în ordine științifică (ceea ce, se pare, nici nu-și propune), ci în ordine media: o invitație la a cunoaște Transilvania turistică. (Majoriatea capitolelor se încheie cu invitația directă de a vizita respectivele zone, sate, obiective.) Totuși, ea abuzează de termeni științifici care, în disciplinele lor, au sensuri mult mai bine decupate. Termeni ca inițiatic, totemic, apotropaic, arhetipal, cathartic, șamanic, mistic, extatic etc, sau expresii consacrate de istoria religiilor, preluate apoi de etnologie, precum axis mundi, sau o titulatură aproape sacrale, ca cea  de Mare Maestru, e smulsă lojelor masonice și conferită cutărui interpret – toate acestea sunt prea frecvente pentru a-și găsi totdeauna contextele potrivite. Iar  prețiosul transcendental de la p. 262 e tot atât de echivalent cu transcendent (care ar fi trebuit folosit în contextul respectiv: „totul este legat de ceresc, de transcendental”) – termeni opuși, cel puțin în filosofia lui Kant, care a consacrat această opoziție – tot atât de echivalenți, ziceam, pe cât sunt tinov și mlaștină (a căror diferențiere autoarea o face la p. 267). Este, pe de o parte, riscul (cunoscut de filologi) al absorbției termenilor științifici în stilul publicistic. Iar, pe de altă parte – riscul entuziasmului liniar, al efortului de a ține expresia pe întreagă lungimea textului la o temperatură maximă, ceea ce – firesc – mai eșuează în pleonasme (incredibil de imensă, p. 208; surprinzător de fabulos, p. 211; laptele natural al animalelor,  p. 256; în contradicții de teremeni (eseuri complete, p. 256) sau în tautologii semantice (stă infinitul în loc, p. 256; pământesc, teluric, p. 262) etc.

Dar, dacă specialiștii găsesc destule noduri în papură – dar cine să-i mai creadă? - (”Greu de digerat această lecție de interdisciplinaritate”, ca s-o citez pe autoarea însăși, vorbind despre explicațiile unui ghid, p. 267), cei înclinați spre receptarea lumii prin simțuri au la îndemână un adevărat festin. Glosând plastic (în spirirul cărții, de altfel), s-ar putea spune că volumul nici nu se dorește un tablou clasic al lumii, cu reprezentări naturaliste și linii bine conturate, ci unul impresionist, în care nu obiectele sau fenomenele (realitatea exterioară) contează, ci lumina emanată de ele. Toamna, la Breb, autoarea creează sinestezii, „când cromaticul se îmbină perfect cu muzicalitatea, gustul cu senzațiile olfactive, idilicul cu sacrul” (p. 141); „Hoinărind prin Preluca, am descoperit că pot să iau întreaga lume de sunete, mirosuri, culori, adieri de vânt, soare și ploaie” (p. 32). Culorile exultă și invadează celelalte simțuri: „Ador mirosul de roșu, de verde, de mov, de liliachiu, de galben” (p. 263); „Am o pasiune pentru tot ce-i albastru, case, biserici, obiecte, țesături, bijuterii” (p. 234). Multe din titlurile de capitole sunt, parcă, ale unui pictor: Colind cu măr roșu; Safir de Preluca; Legende în roșu purpuriu; Vrăjitorul Sângeriu; ...ora albastră,; Regatul zăpezii încremenite în alb, Verde de sulf, alb de sare; Alb de Rimetea etc. Descrirea pasului Prislop nu face decât să dezvolte o alegorie (cea a locului înzăpezit ca bal alb), pe nu mai puțin de șapte pagini.

În general, funcționează ca o constantă (psihologic, întru totul justificată și chiar curativă) căutarea și evocarea unui ”real lipsit de frică, neliniști și dorința de a fi primul” (p. 97). O frază directivă ar putea fi cea legată de câmpurile de lavandă de la Sic: „A fot o plăcere să mă pierd în Regatul de Violet, potolindu-mi setea de liniște, respirând, mirosind, imaginându-mi” (p. 197).

Și tot ca-n stilul publicistic, nu lipsesc informațiile surprinzătoare, cum ar fi existența caietelor cu legile comunității săsești centrate de biserica din Criț, inclusiv a pedepselor prevăzute pentru încălcarea acestor legi. Ceva inedit și surprinzător aflăm despre Roua cerului: nu doar că e singura plantă carnivoră din flora românească (ceea ce, unii, mai știam din liceu, iar acum devine tot mai cunoscut), ci că este una dintre nebunéle, adică dintre plantele halucinogene pe care temutul KGB (dar, foarte probabil, și mai familiara noastră Securitate) le folosea „să te ajute în confesiuni”, cum se exprimă eufemistic autoarea (p. 276).

 De asemenea, o surprinzătoare asociație este cea dintre brândușa albă de toamnă și Freund Hein, personaj celebru din pastica medievală germană care, personificând moartea, era reprezentat ca un schelet care cântă la vioară, conducând totodată un dans macabru (p. 261). De altfel, de mare rezonanță afectivă, cu transparente virtuți imaginativ-literare, este întreaga descriere a peisajului autumnal de pe Valea Ierii în „cheia” Simfoniei a IV-a a lui Gustav Mahler, simfonie dominată de presentimentul morții, proiectată de autoare asupra peisajului cu minuțioasa distribuire concretă a instrumentelor asupra florilor târzii, în funcție de culorile lor:

„Totul duce spre dispariție, chiar dacă-s vii culorile. Minunea albă nu-i prima floare dintr-o suită de altele, la fel de frumoase. Ea-i simbol de încheiere și stingere-n iarnă. Este fantomatică și neobișnuită în pesajul autumnal, dă fiori ochilor, asemeni viorii care dă tensiune de sunet în acest scherzzo monumental.

Trompeta simfoniei revărsate pe Valea Ierii este o brândușă violet, cea mai înaltă, cea mai năucitor de frumoasă, cea mai răscolitoare. Ea conduce marșul solemn de muzică și culoare, acompaniată de suratele ei, brândușe-viori, brândușe-viole, sau chiar brândușe-contrabași, margarete-flaut, rarisime, dar încântătoare, mesteceni-clarinete sau mesteceni-fagoți, frunze-oboaie, mere-tromboni și ierburi-timpane, sau talgere, sau clopoței de sanie. Povestea muzicală-i colosală și transmite nostalgie și iereversibilitate. Timpul se trece și petrece, toamna-i caldă în sunet și culoare, în sens, e drum fără întoarcere. Iubesc modul în care Mahler schimbă tonalitățile în stilul lui de perfecționist maniacal, ador geniul toamnei care amestecă tonurile în stilul ei de mică zeiță creatoare.” (p. 261).

Transilvania tainică și vie este nu doar o carte-spectacol (idee de la care am plecat), care îți fură ochii cu imaginile sale seducătoare. Ea se recomandă, desigur, mai întâi celor ce iubesc să călătorească, dar și celor mai sedentari, mai încorsetați de provocările cotidiene, dar predispuși să recepteze lumea prin simțuri. Cartea se recomandă și celor mai sensibili la dimensiunea inexplicabilă (sau mai greu explicabilă) a lumii, la zariștea ei de mister. Chiar cei ahtiați de informații inedite au partea lor, cum am văzut. Este o carte adecvată contemporaneității noastre, extrem de mobile, puțin cam grăbite și nerăbdătoare în raport cu înceata, trudnica acumulare, riguros filtrată științific. Este o carte de genul celor cu care edituri precum „Aquila 93” (v. Atlasul locurilor misterioase) sau „Reader Diegest” au realizat încasări fulminante. Nu știu dacă și cea de față va atinge cotele de piață ale acelor maeștri occidentali ai vânzărilor de carte, dar știu că e o carte pe care orice ardelean ar trebui s-o poată așeza cu mândrie în biblioteca personală, pentru sine și pentru toți urmașii săi.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5