Eveniment editorial. Laura Poantă - 50. Exerciții de echilibru

Exerciții de echilibru

Volumul Laurei Poantă, „Doctorul de povești: medicină și literatură” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021), cuprinde texte publicate atât în reviste de specialitate (medicale), cât și în reviste literare. Putem intui, așadar, încă dinainte să citim propriu-zis cartea, că printre preocupările spirituale ale autoarei se vor număra medicina și literatura. Dacă mai punem la socoteală că imaginea de pe copertă îi aparține tot autoarei (o lucrare din seria „Minima commedia”, după cum descoperim în pagina de gardă), este lesne de constatat că avem în față volumul unei autoare complexe, obișnuite să sondeze și să investigheze lumea în care trăiește din cel puțin două perspective: cea științifică și cea artistică.

Peste toate acestea planează însă un echilibru ce intră cumva în contrast cu febra căutărilor, a permanentei puneri sub semnul întrebării. Se poate observa în textele adunate în acest volum, o cumpătare a felului în care sunt expuse ideile. Deși găsim tratate teme nu tocmai facile (dimpotrivă, unele dintre ele stârnesc controverse chiar și în prezent), Laura Poantă izbutește performanța unei argumentări nepărtinitoare și neînfocate, o dialectică a moderației, dacă-mi este permis.

Am constatat, bunăoară, parcurgând textele (nu neapărat cele cu caracter biografic) un aspect ce trebuie evidențiat și lăudat ori de câte ori avem ocazia să-l întâlnim, în opinia mea: privirea în ansamblu „a problemei” puse în față, a investigării ei din toate unghiurile. Detaliul acesta, specific științelor cu precădere, este aproape absent din felul în care gândim în zilele acestea – alegem o „tabără” și-i preluăm argumentele fără să ne gândim vreo clipă să aruncăm o privire măcar la ceea ce susține cealaltă tabără (și, mai grav decât atât, nici argumentele proprii nu le prea supunem vreunei forme de investigare...). Suprapusă pe contradicțiile (folosesc aici un eufemism) iscate de Covid-19, avem o imagine cât se poate de limpede a lumii în care trăim.

Laura Poantă, spuneam, reușește performanța lăudabilă de a nu se așeza confortabil în vreo tabără, de a cerceta argumentele tuturor taberelor implicate, de a nu emite sentințe. Iar când argumentele ei înclină înspre o parte sau alta, afirmațiile ei nu sunt nicio clipă tăioase.

Iar temele dezbătute nu sunt nicidecum facile sau confortabile. Dar aproape întotdeauna concluziile sunt percutante, actuale, semnificative. Scriind, bunăoară, despre relația medic/pacient, aplicat pe maniera în care este abordată moartea (mortalitatea) în această relație, autoare susține că „nu conștiința clară și lucidă a condiției de muritor e cultivată, ci dimpotrivă, eclipsarea morții intravitale, scoaterea ei din perspectiva destinală. Graba cu care se pune întrebarea «de ce a murit»? la vestea oricărui deces vorbește de la sine despre incapacitatea omului contemporan de a-și realiza condiția.” (pp. 17-18)

Sau, tot în contextul discuției despre moartea celor dragi: „Poate că atunci când este vorba de cineva foarte drag ne simțim mai bine dacă ne gândim că l-am păcălit și că el a murit cu gândul că urmează să se facă bine la următoarea perfuzie, dar aici este vorba despre cel care moare și nu despre noi, care încercăm să ne ușurăm nouă, de fapt, trecerea.” (p. 35)

Acolo unde este cu putință, Laura Poantă pledează, așa cum este de așteptat, pentru rezultatele și concluziile științei. Dar mai face un lucru, poate la fel de important, încearcă să înțeleagă care sunt motivele pentru care oamenii aleg să ignore aceste concluzii, mizând pe alte argumente, date etc. În întreaga dezbatere iscată de Covid-19, îmbolnăviri, vaccin etc., autoarea propune o perspectivă a echilibrului, a cercetării argumentelor ambelor părți. Fără a face paradă de termeni și cunoștințe medicale (în fond, nu aici este miza cărții, chiar deloc) ea oferă, acolo unde e nevoie, explicații, date, studii; dar nu face asta în mod partinic, pentru a-și consolida poziția în vreuna dintre tabere, ci pentru a ilustra argumente, pentru a clarifica și limpezi ceea ce scrie.

Tot în contextul discuției despre virus, scriitoarea ia notă de felul în care este pusă problema pe diferite rețele de socializare sau pe forumuri în articolul „Jurnal pandemic bruiat”. Aș spune că, văzute la un loc, rândurile extrase de pe internet, deși hilare într-o primă instanță, devin, pe măsură ce sunt citite, ridicole și apoi îngrijorătoare de-a dreptul.

Iar temele acestea sunt doar o frântură a ceea ce Laura Poantă tratează în textele cuprinse în „Doctorul de povești”. „Machismul” (dacă nu chiar misoginismul) în medicină, cenzura (basmelor, dar nu numai), stereotipiile, golurile de comunicare, prejudecăți de tot soiul, stresul, anxietatea, metehnele noilor generații etc., toate acestea sunt tratate aici. Iar pe lângă toate astea, găsim câteva texte cu caracter (auto)biografic ale căror frumusețe rezidă și în contrastul lirismului lor cu restul articolelor.

Închei prin a menționa faptul că volumul acesta nu este o lectură tocmai facilă. Mai ales dacă interogațiile propuse subtil de către autoare ajung așa cum trebuie la cititor. În acest caz, cartea va fi, fără îndoială, un onest prilej de (auto)reflecție.

Vasile Vidican

Bolile contemporaneității sub diagnoza ”doctorului de povești”

            Nu doar somnul rațiunii naște monștri. (Ăsta era  pericolul Europei iluministe a lui Goya.) Ci și rațiunea insomniacă, schizoidă, pragmatismul pedestru, hiperspecializarea monocordă și ”corectitudinea politică” a zilelor noastre. ”Doctorul de povești” Laura Poantă schițează  profilul câtorva astfel de monștri, după ce pune stetoscopul pe inima tahicardică a lumii noastre (iertată-mi fie formularea pleonastică, dar când inima o ia razna, ea nu mai e inimă, ci cord), lume ce nu mai visează și aproape că nu mai doarme, în recenta sa carte cu acest titlu (Doctorul de povești. Medicină și literatură, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021).

            E cartea unui scriitor complex, ca formare și specializare (medic, grafician și traducător), iar perspectiva multidisciplinară, de intersecție, pare a avea tot mai multe de spus contemporaneității noastre hiperspecializate, constituite din tunele paralele. (Ernesto Sabato explorase, în 1948, unul singur, dar, între timp, se pare că modelul a proliferat.) Intersectările acestora sunt nu doar rare, ci și, adesea... false: tunelurile trec unul pe deasupra celuilalt, în planuri diferite, după cum constată autoarea încă din primul său eseu.

Sunt 32 astfel de eseuri, grupate în patru secțiuni, astfel încât spectrul tematic e chiar mai larg decât cel anunțat în subtitlu, căci abordarea baleiază nu doar între medicină și literatură, trebuind adăugate aici măcar filosofia, sociologia, arta plastică, stilul și lexicul traducerilor, educația (mai ales pe linia poveștilor pentru copii), memorialistica etc. Încât se poate spune că cele cca 200 de pagini reconturează profilul unui umanism renascentist, a cărui pierdere încă din zorii modernității a devenit un izvor necontenit de suferință și alienare pentru omul contemporan.

E greu de rezumat o astfel de carte. Dar iată doar câteva exemple.

            Revenind la amintitul prim eseu, Abordări ale morții și mortalității în relația medic/pacient, ar fi de observat că tema - relația dintre medicină și religie (respectiv modul divergent în care privesc moartea medicul și pacientul său) - este una centrală a filosofiei, deci cu mare putere de iradiere în câmpul ideilor generale. Autoarea observă, în abordările mai noi, tendința de asimilare artificială a termenilor (știință și religie), ”cu intenții și rezultate obscure”. Căci, pe când știința (medicina, în cazul de față) a făcut și face ”pași mici spre luminarea zonei misterioase” (a raportului viață-moarte), religia, prin chiar statutul ei, ”populează Necunoscutul cu ficțiuni durabile” ce se nasc tocmai din spaima de moarte (p. 8). Numai că omul modern, adept – în principiu – al perspectivei științifice, ”cel al unei tot mai largi și complexe supuneri a naturii, cuceritorul unor mereu noi porțiuni din teritoriul morții” (p. 15), nu a obținut prin aceasta – aparent paradoxal - mai mult echilibru și seninătate, ci mai multă spaimă și angoasă. (Paradoxul e aparent pentru că accentele se mută dinspre pasivitate și acceptare, spre acțiunea responsabilă, dar cu rezultate mai niciodată sută la sută sigure.) De unde faptul că spaima de moarte (înțeleasă ca inacceptabilă) ar fi făcut un pas înapoi doar pentru a se relansa, mai brutal, în actualitate. Soluția autoarei, la care se poate adera fără rezerve, ar fi tocmai ”deziluzionarea, recuperarea staturii umane (tragic-eroice, n.n.), în locul celei superumane, cu moartea ca ingredient esențial” (p. 15).

            Problema atitudinii față de moarte nu e fără consecințe în planul practicii medicale. Căci derivă din ea nevoia (abordată în următorul eseu) privind ”demedicalizare a morții” (spre care s-au făcut pași doar în New England, SUA); în concret, nevoia pacientului de a muri acasă, nu în spital (cum se întâmplă de obicei), printre tuburi și aparate; de a muri lin și frumos, printre ai săi (precum omul culturii tradiționale), cărora să le spună ”cu limbă de moarte” ceva de ținut minte și de împlinit. Pe scurt  - nevoia de resacralizare în plan uman a morții.

            E una din marile provocări ce stau în fața omului contemporan. Dar nu e singura. Căci, de pildă, ”în era comunicării – nu ne mai înțelegem” (p. 38), iar bolile sunt descrise, în literatura de specialitate (și nu e vorba doar de cea națională, autoarea menționând că se folosește, pentru parcurgerea acesteia, mai ales de limba engleză), aproape exclusiv conform paradigmei masculine, deși mai nou se recunoaște diferențierea pe sexe nu doar a pragului durerii, ci și a multor simptome clinice.

            Stresul (căruia autoarea i-a dedicat o carte aparte) este o altă problemă greșit înțeleasă a lumii noastre: ”Se abuzează enorm de un termen serios, care ascunde în el probleme la fel de serioase, și se aruncă în derizoriu prin alăturare cu toate neîmplinirile, nemulțumirile, dezamăgirile, decepțiile noastre” (p. 58).

Se fac apoi precizări de finețe privind frica, anxietatea, deruta, adevărate fenomene sociale contemporane, accentuate de ”obezitatea informațională” (apud M. Miclea), de o adevărată ipohondrie socială, de ”teroarea sanitară” (Giorgio Agamben) și de atâtea teorii  ale conspirațiilor. Autoarea vorbește chiar despre ”o nouă religie a fricii”, una cu ”desfășurare de telenovelă”, pentru că, de fapt, nu ne pasă, ne temem doar pentru noi, iar (reluând o formulare a Anei Blandiana) ”durerea nu e contagioasă”, ci mai degrabă singularizează.

Pandemia a exhibat, mai ales în plan național, funciarul nostru analfabetism științific, amplificat la rându-i de o presă pseudo-științifică, ce-și ia informațiile de pe google translate; încât ”Este uimitor cum, în era informației și a progresului absolut [...] nu putem comunica nimic credibil și nu reușim să gândim mai departe decât ziua de azi” (p. 83). În acest context, autoarea simte nevoia să-și reafirme crezul și formația științifică, în temeni voit empirici (cum vorbești copiilor mici): ”Nu sunt antivaccinistă și cred cu tărie că pământul e rotund” (p. 84).

Cum tot mai bine înțelegem, o maladie nouă, ascunsă ca viermele în măr, conține și internetul. Nu am găsit nicăieri o mai exactă circumscriere a sporului de agresivitate de pe rețelele de socializare, ai căror utilizatori s-ar manifesta foarte asemănător cu cei care au consumat alcool. (Autoarea citează, ca de obicei, experți în materie, precum – aici – Mary Aiken, care vorbea chiar de o ”beție a internetului”). Comportament incluzând o dezinhibare specifică, amplificată acum de păstrarea anonimmatului și împletită chiar cu o anume plăcere de a face trolling. Plăcere agrementată cu puțin narcisism, puțină psihopatie, ba chiar cu machiavelism și sadism. Încât ”violența ancestrală, scrisă în codul nostru genetic, și-a găsit o portiță de manifestare... online” (p. 91). Se credea, în anii ’90, că internetul va aduce ”un nou tip de democrație”. Și a adus – sugerează autoarea – dar cu aplicabilitate inclusiv în sfera opiniilor științifice (acolo unde democrația nu are ce căuta).

O formă hidoasă de maladie contemporană a ajuns ”corectitudinea politică” aplicată tot unui domeniu în care n-ar fi avut ce căuta: anume, poveștilor copilăriei (dar și imaginarului artistic în general); problemă atacată atât în eseul omonim (Doctorul de povești), cât și în altele, precum Sarea în bucate sau Cine se teme de povești?. Să reproșezi basmelor (ba chiar să le interzici, sau să le rescrii ”corect”) că perpetuează modele de frumusețe doar ”albe” sau ”anxios de slabe”, deci cu standarde fizice restrictive, că au numai eroi heterosexuali, că fetele sunt aici ”prematur închise” în idealul perimat al atribuțiilor familiale etc. înseamnă să nu te poți plia necesității unei lecturi culturale, sau măcar uneia infantile, așezate firesc în prelungirea imperativelor specifice idealității basmului. De asemenea, înțelegerea (tot mai răspândită, inclusiv printre părinții români de ultimă generație) ca ”antieducative” a unor scene ”tari” din aceste povești (bunicuța mâncată de lup, răzbunarea caprei, mamă a celor trei iezi etc.) înseamnă o proastă așezare atât față de exagerarea specifică artei (vezi G. Călinescu), cât și față de funcția educativă a acesteia (limpezită, la noi, de către Titu Maiorescu încă din secolul al XIX-lea). Asta, pe lângă excluderea apriorică a contextualizării spațio-temporale, care ar presupune un anume orizont cultural, tot mai evanescent în anii din urmă. Mai gravă e însă așa-zisa problemă educativă, ce pune sub clopot de sticlă formarea noilor generații, care riscă ulterior inadaptarea (devenind ”fulgi de nea”, conform unei metafore deja uzuale în literatura de specialitate). Căci ”piedicile și greutățile vieții sunt cele care ne obligă să dobândim conștiința de sine” și ”doar prin experiență devenim”. Sau, reluând formularea hâtră a lui Mark Twain: ”Viața are prostul obicei de a te bate tot pe părțile încă neexperimentate” (p. 114).

Dar și diagnosticul Laurei Poantă pentru noul mod de lectură a basmelor vine tot atât  de tranșant: ”Propunerea de a citi /vedea toate poveștile într-o cheie strict (de fapt, greșit – n.n.) educativă, corectă politic și vigilentă cu privire la tot ce înseamnă misoginism, LGTB, rasă, religie și multe altele este înfricoșătoare” (p. 115). Ideologie pură, s-ar putea adăuga, cu nimic mai apropiată de adevărul artistic decât vetustul proletcult.

O lectură dacă nu ideologică, măcar ghidată medical (simtomatologic), a unor basme sau texte literare pentru copii ia în discuție autoarea tocmai în amintitul eseu ce dă titlul cărții, eseu ce se vrea ”o privire de medic asupra literaturii”: ”Vrăjitoarele, piticii, trolii, spiridușii, toți aceștia erau expresia bolilor fără leac, pe care oamenii <<normali>> încercau să le stârpescă” (p. 107). Dintr-un atare punct de vedere, în motivul Frumoasa și bestia s-ar putea decela sindromul Stockholm (cel al atașamentului victimei de agresor), Alice în Țara Minunilor ar putea fi expresia convertită artistic a migrenelor lui Lewis Carrol, personajele negative ale lui Creangă – expresii ale epilepsiei autorului etc. Dar, așa cum perspectiva psihologico-educativă, mai sus discutată, nu e cea mai adecvată unui univers imaginar (iar tendința de nuanțare psihologică a poveștilor împinge respectivele texte dincolo de granițele respectivei specii), nici cea medicală nu e cea mai recomandată, iar autoarea, deși în primul rând medic, pare a fi pe deplin conștientă de acest lucru: ”Încercarea de a pune diagnostice personajelor din povești, fie ele bune sau rele, ar putea fi o capcană, un joc periculos, atât pentru adulți, cât și pentru copii, pentru că, până la urmă, ne îndepărtează de simbolistica acestor anomalii” (p. 108).

Cartea abordează și alte aspecte mai mult sau mai puțin maladive ale lumii contemporane: despre citire și recitire, despre o distopică lume fără cărți, despre poreclă și stigmat, despre bullyng și segregare, despre fobia medicinei moderne pentru radiația solară ultravioletă în exces, despre emigrare și rămânere în țară, despre limbajul figurativ în medicină, despre dificultatea traducerilor sau despre artiști ca ”cei mai neesențiali dintre lucrători” (conform unui studiu recent din The Straits Times) etc. Toate acestea, împletite cu amintiri din copilărie și școală, cu urmărirea modulațiilor contemporane ale receptării frumosului plastic, cu descrierea unor aspecte din zilele și nopțile unui medic de gardă într-un spital românesc. Luarea lor în discuție s-ar putea converti în noi argumente ale unei viziuni complexe, nuanțate, echilibrate asupra unei lumi ce are tot mai multă nevoie de o atare perspectivă. Dar ar depăși cu mult cadrele spațial-acceptabile ale unei simple cronici.

Nu o dată, se invocă modelul medicilor de altădată, care – pe lângă faptul că  înțelegeau (pe urmele lui Hippocrate) medicina ca pe o artă – erau nu arareori practicanți ai viorii sau penelului. Cartea își definește implicit autoarea pe linia acestei paradigme. Uneori o face însă chiar explicit: ”Să fii medic și iubitor de pictură/ pictor în același timp înseamnă să ocolești perspectiva monotonă și monocordă, să exersezi diversitatea, să păstrezi vii mai multe fețe ale universului uman” (p. 97). Altfel spus, să trăiești – prin intermediul culturii - mai multe vieți.

VASILE V. FILIP

Stresul, cuvântul de pe buzele tuturor

    De multe ori auzim în jurul nostru că, dintr-un popor vesel, am devenit unul cu feţele triste, cuvântul stres fiind pe buzele tuturor. Dăm vina mereu pe alţii, de la conducătorii ţării care nu ne asigură un trai decent, până la cei apropiaţi din casele noastre. Să găseşti motive pentru factorii care declanşează stresul este uşor însă mai greu este să găseşti cauza adevărată.
    Doctor în medicină, Laura Poantă propune, pe acest subiect, o carte ce aduce lămuriri privind cauzele şi efectele generate de acest „factor” tot mai prezent în vieţile noastre.
    Apărut la Editura Şcoala Ardeleană, volumul „Stresul - boala mileniului 3?” vine după o muncă de ani în domeniul cercetării, fructificată prin apariţia  a numeroase cărţi.
    De altfel,  doar la acest volum biografia inserează peste 150 de titluri, multe dintre ele lucrări de specialitate publicate în engleză, greu accesibile pentru noi, aici dovedindu-se faptul că Laura Poantă îşi cunoaşte foarte bine teritoriul.
    „Considerând stresul boala – oarecum emblematică a – mileniului 3, volumul de față reia parte din concluziile unor cercetări anterioare – asupra muncitorilor feroviari și asupra medicilor – și le adaugă observații legate de alte profesiuni sau domenii de activitate în care stresul, deși cu accepțiuni diferite și efecte specifice, nu poate fi neglijat: IT-iști, scriitori și artiști în general, studenți etc.Discuția se poate purta și la un nivel mai larg – suntem atât de stresați pe cât credem, noi sau alții despre noi, sau am lăsat acest cuvânt să pătrundă în viața noastră, definind aproape orice stare sau conflict personal, unele dintre ele normale, naturale?”, spune Laura Poantă în prefaţa volumului.
    E clar că nu există om care să nu fi spus în ultimii ani măcar o dată că este stresat. E adevărat, în acelaşi timp, că în vocabularul străbunilor noştri nu exista acest cuvânt, poate şi pentru că, mai ales în vatra satului, viaţa avea un curs firesc al ei, timpul parcurgându-se respectându-se anumite valori ale comunităţii din care făceai parte. Azi, când parcă orele trec mult mai repede iar noi suntem agitaţi uitându-ne mereu la ceas, neajungându-ne timpul, a apărut şi acest cuvânt – stres – în viaţa noastră. În trecut, oamenii îşi organizau ziua după modul în care soarele se afla pe bolta cerului, de la asfinţit până la apus, în funcţie de anotimpuri, iar vremea o ştiau fără a se uita, precum noi, la meteo.
    Azi, când atâtea informaţii abundă în viaţa noastră, parcă şi structura noastră afectivă este dată peste cap apărând stresul. Primul care a furnizat o definiţie modernă a stresului a fost Hans Selye, în 1926, „Stresul este răspunsul nonspecific al organismului la o anumită solicitare la care este supus”. Tot el ne spune că „Stresul nu este neapărat rău, este sarea şi piperul vieţii deoarece fiecare emoţie, fiecare activitate cauzează stres”.
    Laura Poantă vorbeşte despre trei etape ale stresului - de la alarmă la rezistenţa specifică, până la stadiul de epuizare. De multe ori ne creăm propriul stres din cauza unor percepţii greşite care ar putea fi corectate sau din cauza unor griji care de multe ori nu sunt justificate. De multe ori folosim acest cuvânt în situaţii incorecte, nu orice ne conturbă viaţa fiind un factor de stres. Stresorul, personajul negativ care ne induce în această situaţie este, uneori,  doar în închipuirea noastră.
    Dacă vorbim de stresul profesional trebuie să facem un scurt istoric şi al bolilor profesionale, Laura Poantă făcând un expozeu în acest sens, începând cu secolul IV înaintea erei noastre, când este menţionată o intoxicaţie cu plumb, amintindu-se aici lucrarea „Epidemiile” a lui Hippocrate.
    Interesant tabelul prezentat aici după Derevenco care împărţea factorii declanşatori ai stresului în funcţie de profesie. Spre exemplu, medicii au ca factori responsabilitatea, emoţiile, criza de timp şi ca manifestare iritabilitatea, modificările tensionale, profesorii tensiunea psihică şi criza de timp, iar manifestarea se vede în iritabilitate şi oboseală, în timp ce operatorii la bandă rulantă au ca factori monotonia, ritm impus, iar ca manifestare esenţială plictiseala şi insatisfacţia.
    Şi alimentele pot ajuta, ca măsuri terapeutice în stările de stres, dar câţi dintre noi, cei care lucrăm în ritm alert, avem hrana repartizată uniform pe parcursul zilei, în trei mese principale şi nu facem exces de cafea, ceai negru, cola sau sare. Toate acestea duc şi la tulburări ale somnului şi ale stărilor de spirit. „Omul nu poate fi echivalat cu o maşină care răspunde mereu la fel la un acelaşi element stresor din mediul înconjurător, fie el profesional sau de altă natură”, spune Laura Poantă. Tocmai de aceea reacţionăm diferit la anumite situaţii şi în funcţie de meseriile pe care le avem.
    La capitolul „Stres ocupaţional”, angajaţii din mediul IT ocupă un loc de top, „O carieră în acest domeniu este marcată din ce în ce mai des în ultimii ani de lupta continuă că dead-line-urile, mobilitatea rapidă în proiecte personale sau ale firmei, relaţiile adesea dificile între colegi şi parteneri, echipele de lucru în continuă schimbare, folosirea greşită a timpului liber pe care şi-l petrec tot pe net, sedentar”, scrie Laura Poantă.
    Crescută în lumea artelor, alături de criticii literari Irina Petraş şi Petru Poantă, autoarea cărţii are o sensibilitate aparte pentru domeniul artelor. De altfel, la fel ca mama ei, s-a apropiat şi de arta plastică, propunându-ne, de-a lungul vremii, expoziţii pe teme variate.
    Capitolul  dedicat artiştilor este unul foarte interesant. Mereu auzim etichete precum „scriitorii sunt nebuni” sau „artiştii adevăraţi sunt ciudaţi”. Andreas Fink este cel care vorbeşte, în cazul artiştilor, despre precuneusul, zonă a creierului cu niveluri crescute de activitate în timpul perioadelor de odihnă care este legată de conştiinţa de sine şi de capacitatea de recuperare a memoriei. „Pentru majoritatea oamenilor această zonă a creierului se activează doar în momentele de odihnă. Pentru scriitori însă zona pare să fie activă în mod constant”, spune Laura Poantă. De aici şi puterea de creativitate pentru că „Fluxul lor de idei este mereu activ, ca şi cum „robinetul” nu s-ar închide niciodată”, însă totul este cu dublu tăiş pentru că au predispoziţie la anxietate şi depresie.
    Sunt atinse subiecte precum vorbitul în public al tuturor ramurilor, inclusiv a celor sportive sau tracul de pe scenă al muzicienilor, relatându-ne poveşti ale unor actori şi a emoţiilor lor înainte de a urca pe scenă. „Este ideal ca problema stresului profesional să se rezolve în grupuri mici, după o evaluare atentă şi implicată a problemelor”, spune Laura Poantă.
    Dincolo de termenii de specialitate, cartea Laurei Poantă poate fi citită şi de către noi, cei care dorim să aflăm cauzele acestei probleme din viaţa noastră – stresul.
    E adevărat că nu stăpânim noi toţi termenii prezentaţi de doamna doctor în carte, însă tocmai de aceea este inserat şi un dosar cu explicaţii pe scurt pentru a ne lămuri şi noi despre modul în care viaţa noastră este afectată de boala mileniului III.
    Dacă era o carte doar de medicină aş fi abandonat-o după primele două pagini pentru că nu stăpânesc acest domeniu şi nu înţeleg mare lucru, însă Laura Poantă a ştiut să aşeze lucrurile ştiinţifice ca într-o poveste, astfel încât am priceput şi eu, cel care nu are studii în domeniu, care sunt sursele şi ce determină apariţia stresului în viaţa noastră. Şi tot de aici am aflat că lucrurile mărunte pot să-ţi aducă satisfacţii şi că, pentru a fi fericit, nu e nevoie de mari lucruri în viaţa ta ci doar de normalitate.

Menuţ Maximinian