„ Vecinii” mei din fața blocului

De când harnicii și stăruitorii mei edili au început să dea un obraz modern centrului orașului, iar parcul, răscolit și amenajat din temelii, nu a mai putut fi loc de… odihnă, taifas și îngurgitare de alcool pentru puturoșii „pensionari” zdrențăroși ai urbei; dar s-a găsit loc de „muncă” în piațeta din fața blocului meu, unde un dreptunghi de arbuști marchează spațiul unui molid generos și a două magnolii înalte, bogate. De asemenea, se află opt bănci, cândva frumoase, dar acum schingiuite mai ales de derbedeii beți spre miezul nopții.
Vrednicii mei „locatari” zac pe băncile care-i feresc de văzul celor de pe trotuar și de pe șosea. Au alături bustul lui Eminescu și biblioteca orașului (dar nu au interes pentru așa ceva), în cealaltă parte – ”casa de căsătorii” (vai, ce sintagmă nesuferită!) sau magazinul cu produse casnice (pe care-l refuză, pe motiv de pungi goale). Îi văd mai mereu prosternați, contemplând neantul , sau ciorovăindu-se cine știe pe ce temă la ordinea zilei; oricum, cu sticloanța alături, dar nu lăsată vederii unor răutăcioși (ca mine, de pildă). Uneori, se mai întind, doborâți de… lichid (cel mai adesea spirt sanitar), fără să le pese că bunicile sau mamele, venite cu pruncii „la aer” nu au unde adăsta.
Când ies afară și mă văd, unii mă salută. E unul (35 de ani?), când e beat, îmi dă binețe, când e treaz, nici nu mă ia în seamă. Singurul cu care mai schimb o vorbă e unul (desigur, cu câte o barbă de două săptămâni; mde! ți-ai găsit atâta efort de igienă!), care mi-a spus odată că are undeva o cameră unde doarme, dar nu e nimic în ea, de aceea nu are nici măcar șoareci. Nu le dau bani, decât când îi chem la cărat ceva; atunci sar câte trei. Unei neisprăvite, șchioapă și mereu gravidă, îi duc la bancă , din când în când, câte un borcan cu dulceață sau zacuscă. Văzându-mă într-o zi cu ziarul „Răsunetul” în mână, mi l-a cerut. Am înțeles de ce: face foițe pentru chiștoacele pe care le adună de-a lungul străzii. Prin urmare, mult stimați redactori ai acestui cotidian, aveți în ea o „cititoare devotată…”
Ei bine, într-o zi unul mă abordează, spunându-mi: „Dom profesor, să știți că eu v-am citit o carte de-a dumneavoastră.” (Și mi-a zis titlul ei). M-a făcut fericit! Desigur că voia să-i dau un ban. Eu… nu l-am făcut fericit.
Peisajul „se desăvârșește” după plecarea lor, când rămân pungi, sticle goale, fel de fel de mizerii, pe bancă sau sub ea (iar pubela e doar la 1 metru alături; mde!).
Deunăzi, am asistat la o secvență care m-a bucurat. Spre seară, trecând pe aici un tânăr (20 și ceva de ani), a văzut pe o bancă o sticlă de plastic goală, lăsată de personajele mele. A luat-o din mers și a aruncat-o la coș. Mi-am adus aminte din nou de versul lui Beaumarchais. „Atât de rar, încât e imens!”