Victor Știr: Jocul electoral

Suntem la sfârșitul campaniei electorale în care s-afăcut atât de mult zgomot încât simțim nevoiaunei relaxări, a unei tăceri, a liniștii binefăcătoare. S-a disipat în spațiul media energie pentru cine știe câtă vreme ținta întregului demers fiind convingerea auditoriului că pledoaria pentru un candidat sau altul este în măsură să convingă, să-l motiveze pe cel căruia i se adresează să pună ștampila pe candidatul ofertat. Nu ar fi deloc mare lucru de ales, colea, între doi-trei candidați, dar fiind vorba de paisprezece, lucrurile se complică dintr-un unghi de vedere. Ne gândim mai întâi la capacitatea atenției noastre de a-i urmări pe toți, de a înregistra ,,pomelnicul” de oferte, să zicem,  apoi de a le trece prin grila proprie a judecății: care este mai cinstit în ceea ce spune, ce este adevărat și ce nu este, de unde știu că pledoaria este jucată sau doar o improvizație ieftină cu care să ,,aburească” interlocutorii.

Fiecare candidat spune ceea ce formulează atât de convins, încât este sigur, că vorbele, frazele, gândurile vin din adâncul sincerității sale, din ceea ce are el mai curat și frumos în suflet. Ori, cetățeanul a constatat că din programul ,,momeală”, din cel rostit în campanie, prea puțin a trecut în practica guvernării. Există unii care o chiar spun cu jumătate de gură – domle, există o ofertă electorală care se prezintă cetățeanului și așa grăbit și fără timp să citească ,,cu de-amănuntul” și un altul- program de guvernare propriu-zisă. Între cele două, există fără îndoială diferențe, și nimeni nu va arde de supărare, de vreme ce s-a spus dintru început cum stau lucrurile. Cu astfel de acceptări din partea alegătorului, există o toleranță a bunului plac pe care-l practică alesul și fostul elector nu are decât să aștepte sesiunea următoare de alegeri.

Stadiul de acum al maturizării conștiinței politice românești dă semne că se discută la alt nivel decât cel de cândva, dominat de entuziasme de clasă și speranța dorește împlinirea în practică, dar totuși, pentru folosirea ștampilei de vot în cunoștință de cauză este necesară conturarea oricât de aproximativă a votatului ideal, ceea ce este aleatoriu. Un candidat place pentru timbrul vocii și ritmul rostirii, altul pentru înălțimea de actor spadasin, celălalt pentru gestică, altul pentru ce știe și spune chiar dacă e mai urâțel, și în final, cel hotărât să-și suflece mânecile și să ia boul de coarne. Cu fragmentele percepției, alegătorul poate scoate din căciulă candidatu care ar putea fi corespunzător pe anumite coordonate, dar nu pe toate, pentru a fi omul politic întreg pe care l-ar dori încât săpoată exclama ,,Iată omul!”. Mai toți credem că așa ceva nici n-ar prea exista decât în mintea alegătorului visător.

Până una-alta, trebuie recunoscut că alegerea unui candidat, în formula în care alegătorul se implică plenar, este stăpânită de noroc, de șansă, de arbitrar. Alegerea, la căsătorie, se face din mai puține  posibilități și nu iese, dar a alege din paisprezece candidați la președinție este extrem de ,,jucăușă” și dacă nu iese cel dorit, nu e niciun motiv de întristare pentru că sunt atâtea variante în joc, plus numărul de alegători. Și-apoi, în câteva zile ne vom obișnui cu oricare ar fi, mai ales că nu-l vedem toată ziua. Unii nu se strofoacă prea mult și merg la Cotroceni ca în stațiune, la odihnă. De aceea, cu toată tristețea, putem privi alegerile ca pe un joc cu reprize lungi de patru-cinci ani, la care ne întoarcem, aproximativ cu alți oameni, dacă vom mai trăi.