„Acordul fin. Convorbiri cu Alexandru Vlad” de Daniel Moșoiu

            Interviul este arta formulării și adresării întrebărilor. De-a lungul mai multor runde de convorbiri cu prozatorul (eseistul și poetul) Alexandru Vlad, convorbiri pe unde radio realizate o dată, cel mult de două ori pe an, ba la intervale de timp și mai mari, Daniel Moșoiu, redactor la Radio Cluj, ca să ajungă la întrebarea esențială din întregul volum: „Ce înseamnă acordul fin pentru un prozator ca dumneavoastră?”, în dialogurile de până atunci, pare că nu a întreprins nimic special în demersurile întâlnirilor petrecute față în față în studio sau prin intermediul telefonului.

            Daniel Moșoiu, întrebările pe care le formulează și le lansează interlocutorului său, dă de înțeles că le-ar scoate dintr-o turbincă populată cu toate personajele și minunile lumii literare, vesele, șirete, sobre ori manufacturate, chestionări formulate firesc, printre care Alexandru Vlad se amestecă cu aerul unui dirijor care tocmai compune o sonată, o simfonie, o uvertură, pagini după pagini, ori e în febra corzilor și clapelor din timpul unui swing-jazz. Numai că nimeni nu observă prezența prozatorului în labirintul cu alambicuri. Doar cât se face auzit. El este prezent exact acolo unde trebuie. Prozatorul este extrem de discret când își dă întâlnire cu personajele lui ori cu situațiile pe care le ficționează măiestrit în așa fel încât să nu obstrucționeze pe nimeni și nimic. Decât pe sine. Nu pune niciodată batista pe țambal. Simpatizează vociferările.

            Pe când lucra la varianta a doua a romanului cu viitor titlu „Ploile amare”, întrebat fiind, Alexandru Vlad mărturisește că în momentele când compune, când scrie la prima mână ceea ce acrie, important este să vadă că cele două capete cu care se pornește în direcții largi, diferite, se întâlnesc la punct fix. Așa s-a întâmplat cu „Ploile amare”, considerând romanul terminat. La rescrie, la reluare după un timp mai îndelungat, când a ajuns la „acordul fin”, a descoperit diferențe de 5 grame, de 20 de grame, pe care a trebuit să le rezolve. Ce înseamnă pentru autor „acordul fin”? Relatarea lui Alexandru Vlad intră în propriul laborator de alchimie literară cu sinceritatea care îi este tutelară:

            „Acordul fin este de mai multe feluri. Să zicem că noi constatăm că un personaj trenează. Sau că într-un capitol anume îi lipsește ceva, nu știm ce. Textul e acolo, informația pe care trebuie să o găsească cititorul este acolo, dar ceva îi lipsște. Și atunci trebuie să vedem ce, cum animăm, cum schimbăm puțin perspectiva. Undeva există un acord atât de fin, încât nici nu-l pot spune acum. Îți mărturisesc că la mine în roman, trama romanului nu-i dusă de personajul principal al fiecărui capitol, ci de personajul secundar. Personajul principal nu are altă treabă decât să iasă în față și să-ți spună o problemă a lui, care-l frământă. În timp ce personajul secundar leagă pentru cititor acțiunea cu capitolul anterior și cu cel următor. Peste două capitole rolurile se schimbă. Personajul principal dinainte devine secundar și duce mai departe povara, mișcă lucrurile, mișcă piesele pe tabla de șah, în timp ce personajul devenit principal are o altă problemă chiar atunci, pe care el o crede mai importantă și ți-o spune. Iar în fundal tu vezi cum, știu eu, hoțul duce sacul. Și aceste lucruri sunt de finețe. N-au voie să apară simetrii, n-au voie să apară automatisme, adică avem personajele A, B, C și începem din nou, A, B, C... Cititorul trebuie să iasă din orice simetrie și totul să meargă lin înainte. Ei, aici undeva e problema aceea a acordului fin. Am ajuns la pagina 300 a doua oară și aici am o mică problemă care se rezolvă prin stat și așteptare, prin lene, prin găsirea cheii, a soluției... Textul e acolo, însă, e acolo!...”

            Conversațiile cu Alexandru Vlad realizate de Daniel Moșoiu, un abil intervievator și cunoscător al multor culise din viața literară și privată a prozatorului, sunt largi, cuprinzătoare, vioaie și captante, uneori lasă impresia de lucrătură conspirativă. În spatele întrebărilor ți se năzare nu de puține ori că e armată o capcană, iar celui care se destăinuie nici măcar nu îi pasă, face dovada unei identități în totală libertate de exprimare și mișcare. De-a lungul mai multor seturi de întrebări însoțite de răspunsuri și transmise prin eter – rețin datările: februarie 2008, august 2009, august 2010, februarie 2011, septembrie 2011, martie 2012, iunie 2012, acestea din primul capitol al volumului. Majoritatea interviurilor se raportează de fiecare dată la un nou titlu de carte apărut la o editură sau alta. Alexandru Vlad este foarte atent cu mesajele pe care dorește să le trasmită, nu dă nicio clipă de înțeles că ar avea ceva de ascuns. Dimpotrivă, răscolește în amănunt tot ceea ce merită să fie dezvăluit, fără să se repete și raportându-se cu eleganță față de situații, persoane sau personaje, editori, colegi de breaslă, foști colegi de studenție, ca să nu mai vorbesc de prieteni. Nu are mulți prieteni, dar cei care îi are sunt de neșters, extrem de vii și aliați la bine și la rău. În ordinea apariției cărților pe piață, a volumelor publicate, suportul literar și cultural al conversațiilor, sunt: „Aripa grifonului” (povestiri, 1980), „Drumul spre Polul Sud” (proză scurtă, 1985), „Frigul verii” (roman, 1985), „Curcubeul dublu” (roman/proze – încă nu se știe precis, 2008), „Măsline aproape gratis” (proze asortate, 2010), „Ploile amare” (roman, Ed. Charmides, Bistrița, 2011 – Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Filialei Cluj a USR, Premiul revistei „Observator cultural”, Premiul revistei „Poesis”, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române); „Cenușă în buzunare” (antologie, 2014). Alexandru Vlad este și un redutabil traducător din literaturile engleză și americană pe care le admiră, câțiva autori în special și noianul de opere în totalitate.

            La dialogurile radiofonice, câteodată sunt invitați să participe scriitori, critici literari, poeți, bunăoară criticul și istoricul literar Ion Bogdan Lefter (analizând volumul „Curcubeul dublu”) sau criticul literar Victor Cubleșan (despre „Ploile amare”) și, firește, cu volte de cuvinte la adresa prozatorului, fiecare aplicând cărților abordate pe parcursul dialogurilor analize directe, clare, care pot stârni voluptăți de lectură în siajul lor, sub verdicte literare demonstrative, creionate definitiv. Cele mai spectaculoase sunt dialogurile în tandem cu poetul Ion Mureșan, a căror prietenie de-o viață se poate spune a devenit proverbială nu numai în Cluj, iar când apăs pe acest toponimic fac referire la întreg arealul clujean, până în munți, câmpie, podiș. Întâlnirile pe unde radiofonice ale poetului Ion Mureșan cu prozatorul Alexandru Vlad și invers, se transformă fără drept de tăgadă într-un regal de discursuri literare savuroase și pline de miez. Despre cum și când se se scrie poezia fără de pereche. Despre unde anume și de ce numai astfel se poate scrie proza fără defecte. Iată ce au pus ei la cale, cum au devenit scriitori, (relatează Alexandru Vlad):

            „Totul a început clar și precis într-o zi prin '76 când venea la Anticariatul unde lucram și îmi cerea cărți de poezie, de filosofie, de proză. Și-am zis: așa nu merge. Și-am ieșit amândoi în piață, pe pietrișul din fața statuii, și-am zis: ce vrei tu să faci în viață? Eu vreu să scriu poezie și tu o să scrii proză. Chiar așa? Tu hotărăști? Uite, dăm cu banul. Pajura e poezia și capul e proza. Bine. Și-a dat poetul cu moneda. Și-a căzut capul. M-am uitat în sus cum trecea o pasăre și până atunci a profitat și a întors moneda. Mi-a spus: acum dă tu. Am dat eu și a ieșit pajură. Atunci a fost înțelegător, și-a legat un șiret și, până când s-a ridicat, am întors eu moneda”.

            Volumul de conversații „Acordul fin” realizat de Daniel Moșoiu cu aportul substanțial al lui Alexandru Vlad este o carte de învățătură de minte. La fel prefața cărții semnată de Al. Cistelecan.