Alexandru Daraban: Analfabeții dau lecții cum se cârmuiește o țară

Trăim într-o epocă paradoxală, în care accesul la informație este mai larg ca niciodată, dar discernământul pare tot mai rar. În acest context, afirmația „analfabeții dau lecții cum se cârmuiește o țară” nu este doar o provocare retorică, ci o radiografie dureroasă a spațiului public contemporan. Nu este vorba strict despre analfabetismul clasic – incapacitatea de a citi și scrie – ci despre un analfabetism funcțional, civic și moral, care ajunge, alarmant, să domine discursul despre guvernare.

În mod tradițional, conducerea unei țări presupune competență, educație, experiență și o înțelegere profundă a mecanismelor sociale, economice și politice. Astăzi însă, aceste criterii sunt adesea înlocuite de zgomot, agresivitate verbală și certitudini stridente. Oameni care nu înțeleg concepte elementare precum separația puterilor în stat, bugetul public sau statul de drept își exprimă opiniile cu o siguranță debordantă, transformând ignoranța într-o virtute și simplismul într-o armă.

Rețelele sociale au amplificat acest fenomen. Ele au democratizat exprimarea, dar nu și competența. Oricine poate „da lecții”, poate acuza, poate propune soluții miraculoase la probleme complexe, fără a fi constrâns de rigoare sau responsabilitate. În acest vacarm, vocea specialistului este adesea acoperită de strigătul celui care „simte” că știe mai bine, deși nu a citit, nu a studiat și nu a reflectat în profunzime.

Pericolul major apare atunci când acest tip de analfabetism ajunge să influențeze decizia politică. Votul emoțional, bazat pe sloganuri și resentimente, poate propulsa în funcții de putere persoane care nu au nici pregătirea, nici echilibrul necesar pentru a guverna. Astfel, lecțiile despre cum se conduce o țară nu mai vin din manuale, din istorie sau din expertiză, ci din impulsuri, conspirații și frustrări personale.

Totuși, vina nu aparține exclusiv celor care „dau lecții” fără a ști. O societate care nu investește în educație, care disprețuiește lectura, dialogul și gândirea critică, își pregătește singură acest destin. Analfabetismul nu este doar o problemă individuală, ci una colectivă, întreținută de nepăsare și relativism.

În concluzie, atunci când analfabeții – în sens larg – ajung să stabilească regulile jocului politic, direcția unei țări devine haotică. Singura ieșire din acest cerc vicios rămâne educația autentică, cultivarea spiritului critic și recâștigarea respectului pentru competență. Altfel, lecțiile despre cârmuirea unei țări vor continua să fie predate de cei care nu știu nici unde se află cârma.