Am glumit, măi, am glumit!....

Un ins oarecare părăseşte la un moment dat cele ale lumii şi ia calea unor nevoinţe pustnice, gândindu-se că dulce este viaţa cea veşnică în ceruri, despre care ni s-a vestit, în locul celor de aici şi trecătoare. În locul distracţiilor de cândva, a trecut la rugăciune, postire, viaţă aspră de pustnic –toate cu gândul la răsplată. Desigur, gândul răsplătirii nu este unul rău, dar trebuie făcut cu smerenie, socotind că la urma urmelor toate sunt la voia lui Dumnezeu şi un dar al Lui, nu prin meritele noastre, oricare ar fi, căci din fapte numai nimeni nu se poate mântui, Mântuitoare e credinţe, din care coboară dumnezeiasca putere şi ajutorul spre fapte bune. În fine, omul nostru trece din lumea asta şi cu toate că i-a rămas acest gând sucit un pic al răsplăţii care i s-ar cuveni, urcă spre cer, urcă dincolo de lumină şi se apropie de Raiul preafrumos. La poartă, Sfântul Petru frunzărea un ceaslov.
Omul nostru e grăbit şi trece val-vârtej şi o ia spre poartă:
-Ho, şefu! Încotro? zice Sfântul Petru.
-Păi în rai. Eu sunt ascetul Xenie....
-Nu ne grăbim- zice Sfântul lui Dumnezeu. Să verificăm la ceaslov....Xenie, zici? Să vedem la asceţi...Păi nu e niciun Xenie la asceţi. Nu. sigur, nu e!
-Da’ cum se poate? Caută atunci la sfinţi! Trebuie să fie...
-Xenie...Xenie...Xenie...Nu e nici la „sfinţi”, zice iar Sfântul Petru.
Omul nostru devine agitat şi necăjit:
-Mai caută, te rog! Vezi la „mucenici”, la „credincioşi cu merite deosebite” Doamne, oare mi-am chinuit viaţa în zadar?
Sfântul Petru îl ia de după umeri afectuos şi-i zice:
-Nu te supăra, am glumit. Te afli aici, pe ultima filă a ceaslovului, la cei care: „au greşeli foarte-foarte mici, dar care vor fi primiţi, dacă-şi dau seama de mica lor greşeală .”
-Ah,da! Doamne-ţi mulţumesc! Şi ţie, sfinte Petre, dragă Sfinte Petre! Ce emoţii am avut!! Aşa e, am greşit, văd bine. Ştiu că-n Rai nu se poate intra cu asemenea cusururi.