Andrei Marga: Iubirea aproapelui ca sursă a păcii

Deloc întâmplător, proiectele majore ale păcii au apărut în Europa pe baze creștine. De la Leibniz, prin abatele Saint - Pierre, la Kant și, ulterior, la Benedict al XV-lea, la Benedict al XVI-lea, la Hans Küng și, cel mai recent, la Habermas, aceste proiecte urcă spre cei de azi.

Reconcilieri semnificative au fost pe continent pe aceeași bază. De pildă, Mesajul comun al Rusiei şi Poloniei către popoare (2012), semnat de patriarhul Rusiei şi de președintele episcopatului polonez. Amintind „vecinătatea seculară” dintre cele două țări şi „ereditatea creștină orientală şi occidentală”, care au influențat cultura ambelor națiuni, mesajul îndeamnă la a îmbrățișa o cale „a dialogului sincer” pentru însănătoșirea rănilor din trecut. „Păcatul”, „slăbiciunea umană”, „egoismul”, dar şi „presiunile politice” sunt contrare voinței lui Cristos şi reprezintă „un mare scandal”. Memoria rămâne „parte esențială a identității popoarelor”, dar „a ierta nu înseamnă a uita”, ci „a renunța la răzbunare şi la ură” pentru a construi un viitor de pace.

Sursa proiectelor și reconcilierilor a fost de fiecare dată Iisus din Nazaret, care, se știe, prin „iubirea aproapelui”, a dat păcii prioritate necondiționată în viața oamenilor.  „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (5, 9) spunea Iisus în încheierea listei beatitudinilor, cu care începe, cum se știe, Predica de pe munte, locul în care a fost anunțată noua sa viziune asupra lumii. Oamenii „blânzi”, „însetați de dreptate”, „milostivi”, „curați cu inima”, „prigoniți pentru dreptate” vor fi cei ce se vor bucura de „viața cerurilor”. „Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor  ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (5, 44). Viața oamenilor nu are sens mai profund decât intrarea în „împărăția cerurilor”, încât chemarea supremă adresată oamenilor este cuprinsă în Tatăl nostru: „vină împărăția ta; facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ”(6, 10). Printr-o inițiativă fără precedente în tradiție, Iisus a mutat religia pe terenul „împărăției lui Dumnezeu” și a dat astfel substanță Veștii celei Bune (Evanghelion) pe care o aducea oamenilor.

Sunt acestea cuvintele rostite cu adevărat de Iisus din Nazaret? Nu s-a păstrat manuscrisul vreunei evanghelii – iar până la construirea tiparului,  acestea au circulat în copii de mână influențate de evenimente. În forma în care le avem, evangheliile conțin, desigur, interpolări. Cum par să fie, de pildă, discuția lui Iisus cu femeia ce comisese adulterul, din filmul lui Mel Gibson, sau versetele finale din Evanghelia după Marcu (cum ne spune Bart D. Ehrman, Gesu non l’ha mai detto, Mondadori, Milano, 2007), care la origine au fost diferite.

Dar până și cel mai exigent teolog în acceptarea atribuirilor, care a fost Rudolf Bultmann (Jesus, J. C. B. Mohr, Paul Siebeck, Tubingen, 1926/1988), a confirmat că energica afirmare a concepției bazate pe „iubirea aproapelui” și pace din Predica de pe munte este autentică.  Ea a fost rostită în forma în care ni s-a transmis.

Iisus se particularizează astfel în istoria atitudinilor față de oameni prin „porunca iubirii”, care este miezul eticii sale profund noi. Dar nu numai că a clamat iubirea. Iisus i-a dat și o adâncime fără precedent.

Au fost, desigur, și alții în istorie care au clamat „iubirea” ca valoare etică. Apostolul Pavel amintește în Epistola către Romani (13, 8-10) că deja Legea iudaică cerea „să-l iubești pe celălalt ca pe tine însuși”. Cum se știe, Seneca cerea „să întâmpini binele cu bine”. Dar Iisus a făcut pasul hotărâtor  ce constă în a deriva „porunca iubirii din umanitatea omului” (p. 78) și în a înțelege lumea într-un mod cu totul nou: „Cerința iubirii este la Iisus întemeiată cu totul altfel – nu în gândul tăriei de caracter și demnitatea umană, ci în gândul supunerii, al renunțării la propria pretenție /.../ iar iubirea dușmanului nu este punctul înalt al iubirii de oameni, ci punctul înalt  al despărțirii de sine, renunțarea la propria pretenție” (p. 78-79). „Iubirea” este gândită la Iisus nu ca „virtute”, ci ca ceva ce aparține împlinirii umane în situații de viață în care omul este în fața altui om. Ea nu-l face pe om parte a divinității, ci demn de a intra în grațiile lui Dumnezeu. Cu „iubirea” nu se gândește aici doar un „sentiment”, ci o anumită „atitudine a voinței”. Aș adăuga, nu doar vreo „empatie” trecătoare”, ci un „angajament” față de celălalt cu întreaga ființă.

Mai târziu, Joseph Ratzinger-Benedikt XVI își asuma, la rândul său, că Predica de pe munte o avem în cuvintele lui Iisus, dar a privit iubirea din înțelegerea lui Iisus pe planul larg al interacțiunilor dintre oameni. „Iubirea” „calea cea mai înaltă a vieții; numai pe calea iubirii, ale cărei orientări sunt descrise în Predica de pe munte, se deschide bogăția vieții, grandoarea chemării umane”(Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2006, p.130). Fără a se lăsa epuizată, desigur, de nici un alt obiectiv și acțiune umană. „Ca atare, Predica de pe munte nu este, într-adevăr, un program social. Dar numai acolo unde marea orientare pe care ea ne-o dă rămâne vie în simțirea și în acțiunea noastră, numai acolo unde puterea renunțării și răspunderii pentru cei din aproape, ca și pentru întreg, vin din credință, poate înflori dreptatea socială.” (p. 107). Abia iubirea dă întreaga adâncime a dedicării noastre, ca oameni, față de o cauză.

Nu mai insistăm asupra corelațiilor în care Iisus a pus „iubirea”, deși ar merita o discuție extinsă. Pe bună dreptate, s-a remarcat că Iisus lansa în Predica de pe munte o nouă viziune – prin care „Cuvântul său devine Legea și Legea ia un chip. Niciodată cineva înaintea lui nu a cutezat să o facă. Nimeni, niciodată, după el nu o va face./.../Iisus dă impresia că relația sa cu Dumnezeu este unică, că experiența sa religioasă nu este cea a unui simplu muritor cu Creatorul său. În acest sens el îl numește pe Dumnezeu <Tatăl>”( Jean-Christian Petitfils Jesus, Fayard, Paris, 2011, p. 219-220), dar și lega indestructibil viziunea pe care o prezenta de voința divină.

În mod firesc, a intrat în atenție cum s-a raportat Iisus la organizările din viața oamenilor. Optica sa a fost reținută în Evanghelia după  Luca (22, 25-26) în cerința ca cel care guvernează să se considere servitorul celor guvernați. În subiect, Iisus a lăsat „cuvinte care consolează și care neliniștesc, care convertesc și care condamnă, care justifică și care atacă” (Gianfranco Ravasi, Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli, Rafello Corina, Milano, 2023, p. 162). El trăiește „indignarea ce se aprinde mai ales în fața ipocriziei”, care, „sub mantia unei evlavii artificiale și formale, ascunde egoisme neasumate și interese neconfesabile” (p.171). Astfel, cuvintele lui Iisus despre fățărnicie, mizeria morală, raportarea nesimțită a bogaților la sărmani, obsesia puterii sunt deosebit de aspre. Aș adăuga, pentru Iisus starea umanității este temă, suferințele muritorilor motiv adânc de neliniște, iar afecțiunea pentru celălalt, onoarea și integritatea sunt valori primordiale.

Și astăzi, la mai mult decât bimilenara sărbătorire a nașterii lui Iisus, aceste cuvinte vin pe o realitate extrem de dificilă. Înseși valorile libertății și democrației ce păreau nu numai relansate, dar și asigurate cu cincizeci de ani în urmă, sunt desfigurate și aruncate în criză. Libertatea individuală este recunoscută de fiecare sieși, dar ruptă de libertatea celuilalt, democrația este cultivată ca procedură, dar ruptă de conștiința și voința cetățenilor. Activiștii de slabă calitate imaginează „ingerințe externe” și „războaie hibride” spre a abate atenția cetățenilor de la dificultățile vieții. În unele țări, nici parlamentele nu mai sunt consultate, încât concentrarea în mâini puține a deciziei mărește riscurile. Normalizarea în societate, prin urcarea la decizii a oamenilor de stat responsabili, este împiedicată. Strivirea libertăților,  a democrației, înarmarea sunt socotite calea spre pace.

Se discută încetarea focului, în vreme ce se intensifică alimentarea cu arme. Realitatea dată nu se închide față de eventualitatea unui nou război mondial.

Sunt lansate, salutar, negocieri de pace sub autoritatea puterii hegemonice a lumii, Statele Unite. Numai că proiectul acesteia este deja sub presiunea unor puteri europene, care vor modificări, dar discută numai cu o parte a conflictului. În același timp, Ucraina atacă instalațiile petroliere a Rusiei, în speranța că va slăbi resursele financiare ale acestei țări. În reacție, Rusia anunță că pune în mișcare rachetele cele mai noi. Recursul la arme nucleare tactice în cazul unei amenințări mai ample state nu este exclus.

În această situație, se dovedește cât de multă dreptate a avut Helmut Schmidt când a avertizat să nu se amestece cineva în relația dintre ruși și ucrainieni: sunt o istorie comună de o mie de ani, chestiuni comune lingvistice și culturale, reciprocă dependență economică, încât ar fi „o mare eroare” să se intervină. „Cât timp un asemenea proces decurge autodeterminat și fără forță, o intervenție externă ar fi o mare greșeală. Căci mândria poporului rus și patriotismul său sunt știute /..../.Tocmai în faza dificilă a tranziției Rusia își permite să aștepte din partea partenerilor săi o capacitate de empatie aparte” (Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006, p. 188). Să ne amintim că, în polemica vremii, din partea unei Germanii încă ocupate, Helmut Kohl îl asimilase pe Mihail Gorbaciov cu un personaj negativ, apoi și-a cerut scuze și a apărat împreună  cu liderul rus „dreptul națiunilor la autodeterminare” (Herbert Schwan, Tilman Jens, Vermächtnis. Die Kohl-Protokole, Heyne, München, 2014, p.  53). Să ne amintim că președintele american, sub cererile din Europa Centrală de extindere a NATO, a consemnat: „i-am spus lui Elțîn că dacă el este de acord cu extinderea NATO, eu voi face o declarație că nu va fi staționare de trupe sau rachete prematur în noile state membre și că susțin intrarea Rusiei ca membru în G-8, în World Trade Organisation și alte organizații internaționale. We had a deal” (Bill Clinton, My Life, Hutchinson, London, 2004, p. 750). Să ne amintim istoria unor ani plini de promisiuni, cărora le-a pus capăt războiul actual din Europa. Război care ne obligă, ca europeni, să regândim totul cu o nouă răspundere.

În Europa trenează dificultăți majore pe care războiul din Ucraina le evidențiază cu putere și care vor recidiva cât timp nu sunt luate în serios și rezolvate matur. Direct spus, nu s-au încheiat Al Doilea Război Mondial și „războiul rece” cu tratate corespunzătoare  – acordurile existente dovedindu-se de circumstanță și vulnerabile.

Chestiunile teritoriale, cum spuneam în 2022 la Alba Iulia și în alte locuri și împrejurări,  sunt pe tapet și vor rămâne. Chestiunile teritoriale generate de aceste războaie (prin Pactul Ribbentrop – Molotov 1939, apoi prin „compensații” în teritorii date de Stalin diferiților cobeligeranți în Al Doilea Război Mondial, prin trecerea în administrare ucraineană a Crimeii, de către Hrușciov, în 1954, etc.) nu pot fi escamotate la nesfârșit.  Superficialitatea soluțiilor de atunci se răzbună în războiul și crizele de astăzi. Nu va fi pace durabilă în Europa fără a le rezolva conform dreptului internațional luat la propriu.

Din nefericire, încă prea puțini decidenți și propagandiști înțeleg „dreptul internațional”. Destui vorbesc de „legalitate internațională”, fără să știe despre ce este vorba. Se înșală, lucrurile stau mai complicat! Acest drept, la propriu, este efect al negocierilor, pe baze istorice, demografice și culturale, ce se consemnează în tratate elaborate de guverne legitime și sunt ratificate de parlamente reprezentative ale țărilor. „Dreptul internațional” nu se confundă cu acorduri, memorandumuri, declarații în circumstanțe ale vieții. „Legalitatea internațională” este ceva mult mai complex, căci dreptul internațional este mai mult decât asemenea acte. Cu bună cunoaștere a dreptului de către generațiile respective, primul război mondial s-a încheiat, desigur și sub inspirația doctrinei wilsoniene, cu tratate de drept internațional. Pe bună dreptate, președintele unei mari puteri, jurist redutabil, a amintit că în perioada postbelică niciun parlament reprezentativ nu a mandatat pe cineva să negocieze teritorii și să încheie cu tratate chestiunea.

Luarea „dreptului internațional” la propriu și respectarea tratatelor cere o altă atitudine decât cea a propagandei agresive a ultimilor ani. Ea cere o atitudine rațională pe care abia amintirea lui Iisus o poate încuraja.

Un fapt trebuie recunoscut: nu este o abordare mai capabilă să restaureze normalitatea vieții umane decât înlocuirea eticilor axate pe lăcomie, bani și voința de putere, cu  etica „iubirii aproapelui”. Predica de pe munte îi cere fiecărui om luare aminte și capătă o actualitate nouă. Acțiunea creștinilor, dar și a bisericilor ce-i reunesc ca instituții ce răspund de promovarea în viața oamenilor a mesajului lui Iisus, rămâne astfel mai necesară ca oricând.

Nu este însă misiunea bisericii să se substituie statului, care rămâne obligat să integreze pașnic cetățenii. „Scopul bisericii este simplu, de a ajuta la purificarea rațiunii și de a contribui astfel, aici și acum, la recunoașterea și atingerea a ceea ce este just” (Benedict XVI, Deus caritas est, Vaticana, 2006, p.60). Nu este creștină adaptarea în pasivitate a bisericii la ceea ce fac decidenții. Cu pasivitate nu se iese din crize.

Unii politicieni înțeleg bisericile ca un fel de analog al partidelor politice și vor să le supună, revenind astfel direct la mobilizări din anii treizeci. Așa cum s-a văzut în Ucraina ultimilor ani, se atacă Biserica Ortodoxă. Nu se înțelege că religia este altceva, că bisericile sunt juridic autonome conform libertăților și drepturilor omului.

Ce le revine creștinilor să facă, în situația de azi, cu războiul ce amenință lumea? Câteva acțiuni se cer întreprinse fără întârziere. Una este promovarea centralității păcii din Predica de pe munte  a lui Iisus, care rămâne cea mai adâncă explorare a realităților din perspectiva interacțiunii dintre oameni. „Pacea prin iubirea celuilalt” are avantajul de a fi dus în profunzimea maximă abordarea istoriei. A doua constă în reconcilierea eclezială, care prefațează orice pace în Europa. Nu ierarhii iau deciziile, dar nici decidenții politici nu pot face abstracție de ierarhi care exprimă răspicat opinii creștine în favoarea păcii. Unde-i creștinism trăit, este voință de pace, așa cum unde-i rațiune, este și voință de rațiune.

Cum spunea Iisus, cel puternic nu are totdeauna dreptate. Se poate spune prin analogie, în realitățile lumii de azi, că nici cel cu propaganda cea mai agresivă nu are neapărat dreptate. Văd, așadar, ca o treia acțiune, necesară astăzi pentru a ajunge le pace, ieșirea din propaganda agresivă și de la început falsă care a acoperit sfera publică a ultimilor ani. Împotriva acestei propagande este de spus că nicio țară nu reprezintă Europa în destinul, valorile și năzuințele ei – fiecare țară se reprezintă pe sine. Cum ne spun reprezentanți germani și americani, nu sunt probe încât să se poată atribui cuiva intenția de a cuceri Europa. Si nici nu are cineva o asemenea putere. Cum ne spun analiști americani, nu sunt probe pentru a atribui vreunei țări intenția de a le submina pe celelalte în Europa. Continentul are acum alte dificultăți. Nu înarmarea, psihoza și irosirea resurselor în finanțarea războiului este soluția la războiul actual. Soluția se regăsește in acțiunea și îndemnul lui Iisus la „iubirea aproapelui”. Un creștin adevărat nu poate ignora acest îndemn.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>