Andrei Moldovan: Ce poate şi ce nu poate literatura

Dacă ar fi să ne declarăm de acord cu o seamă de voci importante ale literaturii, ar însemna să îi rezervăm acesteia un statut de „joc secund” (Ion Barbu), deşi nu secundar, dar să admitem că este doar o oglindire a realităţii şi să o tratăm ca atare, fără confuzii şi ambiguitate. Nu ar fi nimic deplasat în asta, iar demersul teoretic ar avea un suport cât se poate de credibil.
Atâta doar că literatura tulbură din când în când realitatea mai mult decât i-ar îngădui statutul care i-a fost rezervat. Rădăcinile unei asemenea răzmeriţe o aflăm în lumea antică, la vremea când personajul şi prototipul se confundau, pentru că în literatura timpurie eroul se identifica de cele mai multe ori, inclusiv prin nume, cu personalitatea din realitate ce era vizată. Impactul social al manifestărilor artistice era unul cât se poate de puternic, tocmai dintr-o astfel de pricină, dincolo de faptul că în lumea cunoscătorilor se admitea că se produce doar un „mimesis”(Aristotel).
Secolele din urmă, cu nuanţări şi interpretări tot mai rafinate s-au străduit să dea literaturii o patrie numai a ei, fără un rol major în patria din care s-a născut, adică în realitatea imediată. Numai că, ignorând parcă etichetele, ea a continuat să tulbure din când în când societatea în care se manifesta. Să ne amintim că poezia „Pumnalul” a lui Puşkin a avut o răspândire foarte mare circulând pe foi volante şi determinându-i pe mulţi visători să se înarmeze cu pumnale ca să suprime despotismul („Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde/ Şi chiar pe sub veşminte de paradă”). Efectul a fost atât de îngrijorător încât l-a determinat pe ţar să ia măsuri împotriva autorului şi să-l exileze.
Apariţia cenzurii este o recunoaştere, cât se poate de clară, a faptului că literatura poate să fie puternică şi poate tulbura realitatea. Cenzorii scriu pe manuscrisul „Hronicului” lui Gheorghe Şincai că „opera este bună de foc, iar autorul de spânzurătoare”, ţinând seama, desigur, de efectul ce l-ar fi putut avea publicarea lucrării. Cenzura opreşte apariţia „Daciei literare” a lui Mihail Kogălniceanu după numai trei numere, îngrijorată de efectele ce le poate avea apariţia revistei. De teama unor astfel de măsuri, George Bariţiu scrie pe frontispiciul „Gazetei de Transilvania” că apare „cu înaltă voie”, punându-se la adăpostul Vienei.
Un exemplu cât se poate de semnificativ îl avem în efectul ce l-a avut imediat după al doilea război reprezentarea în costume de stradă, la Paris, a tragediei „Macbeth” de Shakespeare, piesa marii trădări. Spectacolele au fost urmate de manifestări de stradă împotriva guvernului trădător care a colaborat cu Hitler, determinând astfel arestarea, judecarea şi condamnarea membrilor cabinetului Petain.
Prin multe asemenea exemple, literatura ne reaminteşte din când în când că poate foarte mult.