ATITUDINEA PALEOŞTIINŢIFICĂ SAU “ARTA” DE A NU SCRIE

Sunt un om simplu. În cei peste 50 de ani de muncă, paralel cu activitatea economică dar şi cu alte activităţi(dascăl suplinitor, administrator de unitate şcolară, activist politic şi cultural) din anul 1971 am început colaborarea cu ziarul judeţean “Ecoul” azi “Răsunetul” în calitate de corespondent pentru comuna Teaca.Din anul 2006 sunt membru al UZP.Uneori m-am comnfruntat în activitatea mea jurnalistică cu aplicarea etichetei de „ puţin agramat”venită din partea unor prieteni cărora am încercat să le explic că o virgulă sau un acord genitival aruncat aiurea întru-un text, nu pot schimba în niciun fel conţinutul acestuia.Apelând la cultura clasică, îmi aduc aminte că poetul atenian Thespis, creatorul tragediei şi inventatorul prologului, cel care a introdus actorul în spectacolele dionisiace, aducând teatrul cu picioarele pe pământ, a spus”Teatrul este arta care bagă în cap spectatorilor gramatica”.Aşa o fi , însă în condiţiile în care atunci teatrul reflecta doar tragedia greacă, emanată din creaţiile marilor tragicieni Eschil, Sofocle şi Euripide, firul central fiind lanţul de vinovăţii din neamul lui Atreu, începând cu sacrificiul Ifigeniei, continuând cu moartea lui Agamemnon şi sfârşind cu razbunarea Electrei şi a lui Oreste prin actul lor de matricid, tragedii care storc râuri de lacrimi dar inducând totodată şi un sentiment de furie spectatorilor, mă face să cred că i-a cam împiedicat pe aceştia să fie atenţi la greşelile gramaticale ale actorilor.Socrate, cel care a pus în valoare libertatea spiritului, a fost un om fericit că nu a scris nimic, exprimându-şi întreaga filosofie pe cale orală.Tizul său, Platon, părintele filosofiei occidentale şi cel care, supărat foarte de faptul că Homer era socotit “educatorul grecilor” a ajuns pană acolo încât să afirme:”Vom scoate poezia din Republica noastră !”, a fost şi el un om fericit că a reuşit cu măiestrie să dea viaţă la tot ceea ce a spus Socrate prin acele”Dialoguri” catalogate mai tarziu ca fiind “aporetice”.
Terminând cu “fericirile”, m-am gândit de multe ori care or fi fost semnele de punctuaţie, înafară de punct şi două puncte folosite de scribi în antichitate.Stiu doar că veneţianul Aldo Anuzio, editor şi tipograf, va introduce virgula, bat-o vina, într-o carte tipărită la Veneţia la cumpăna dinte sec.XV-XVI, dându-le mari bătăi de cap scribilor care au urmat.Privitor la tema compunerii mele, am să-mi permit să-l citez pe marele scriitor englez Somerset Maugham:”Nu scriu aşa cum aş vrea scriu;scriu aşa cum mă pricep.E necesar să cunosti gramatica şi e mai bine să scrii gramatical decât negramatical dar să nu se uite;gramatica nu-i decât formularea limbii curente.Limba uzuală este piatra de încercare.Prefer o frază simplă şi lipsită de afectare unei fraze gramaticale”.Revenind la ceea ce mă frământă, îmi aduc aminte şi de altceva relevant.În anul 1894 la curtea Reginei Angliei, Victoria, vacantandu-se postul de “poet laureat”, Lordul Cancelar Salisbury, în lipsa unuia mai breaz, l-a numit pe Alfred Austin, un poet şi jurnalist modest, care atunci când un prieten al său apropiat i-a atras atenţia că poemele sale conţin greşeli gramaticale, acesta i-a răspuns candid:” Nu pot schimba nimic.Toate îmi vin de sus”.
În ce mă privește, citesc mult şi ştiu ce citesc, scriu destul de mult şi ştiu ce scriu, încercând ca prin conţinutul subiectelor mele să-mi dau seama de riscul de a plictisi cititorii, scriind în aşa fel încat să nu mă plictisesc eu înaintea lor.În treacăt fie spus, iubesc enorm muzica, adevărata muzică nu şi cea onomatopeică.Mă joc şi azi, la cei 75 de ani câţi am, cu pianul şi mandolina, pe care le-am învăţat la un orfelinat “comunist” unde , fiind orfani de răsboi, am crescut împreună cu fratele meu geamăn, Cornel, până la vârsta de 18 ani, după care am fost înghiţiti de cloaca mizeriei umane, în care am fost unul dintre cei puţini “aleşi” să supravieţuiască.Cornel a murit în anul 2017 la vârsta de 73 de ani.
Nu mi-a fost deloc uşor să scriu despre mine. Privindu-mă în apropria-mi oglindă, singurul lucru pe care mi-l pot permite să-l doresc în prezent, cursa ajungând aproape de finiş, este să nu fiu socotit mai bun decât merit.Cei care ţin la mine să mă ia aşa cum sunt iar ceilalţi să mă lase în pace, lăsând lucrurile aşa fără a mai încerca să împace în compatibilitate.
Mă gândesc că omul, savant, poet, filozof, artist, analfabet funcţional, trăind în lumea lui mimetică, va descoperi vreodată totul despre cele ascunse de la întemeierea lumii, va ajunge la concluzia tristă, devastatoare, că de fapt n-a ştiut şi nu ştie nimic, întreaga lui existenţă în evoluţia lui milenară rezumându-se doar la realizarea propriilor dorinţe, călcând în picioare totalitatea altruismului care există în el şi care trebuia să-i ghideze întreaga viaţă.