„Binecuvintez” sau „binecuvântez”?

Gramatica Limbii naţionale consemnează faptul că îmbogăţirea vocabularului se realizează pe două căi: una internă (prin derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale) şi alta, a împrumuturilor.
Derivarea e procedeul prin care se formează cuvinte noi de la unul de bază, prin prefixe şi sufixe ataşate acestuia.
Vocabula „a cuvânta” este parte din familia lexicală a substantivului „cuvânt” (a cuvânta, cuvântat, cuvântător, cuvântare, cuvântând, necuvântător, necuvânt (apud Nichita Stănescu). În timpul conjugării, termenii se succed astfel: (eu)cuvântez, (tu)cuvântezi, (el, ea)cuvântează, (noi)cuvântăm, (voi)cuvântaţi, (ei,ele)cuvântează.
Prin intermediul procedeului de îmbogăţire a vocabularului numit compunere, prin contopire cu adverbul „bine”, antepus, se obţine termenul nou „a binecuvânta” (în conjugare: binecuvântez, binecuvântezi) - despre divinitate- cu sensul de a revărsa asupra cuiva harul divin, a invoca ajutorul, graţia cerească pentru cineva (cf. „Mic dicţionar al Limbii române”, Ed. Ştiinţifică, Buc, 1974).
Cuvântul compus „a binecuvânta”,conjugat, păstrează ca şi forma simplă, la toate persoanele sunetul, respectiv litera „â”.
Deci, nu pronunţăm şi nu scriem „binecuvintez” , „binecuvintezi, binecuvintează, cum din păcate se obişnuieşte a se pronunţa sau scrie astăzi masiv de către vorbitori, ci spunem: binecuvântez, binecuvântezi, binecuvântează.

Florentina Găurean