Călătorind printre amintiri şi poveşti de viaţă cu un primar ce se luptă cu birocraţia – Vasile Encian

          La intrarea în Matei, dincolo de pod, pe marginea şoselei intens circulată (de când cu modernizarea ei) zăresc o bătrânică sprijinită într-o cârjă. Bănuiesc că vrea să treacă strada. Opresc maşina şi mă îndrept spre ea. Aplecată, sprijinită doar de o botă, cum îmi va spune mai târziu, are în mână două plicuri cu facturi, de curent şi gaz. Ne aşezăm pe o băncuţă din faţa casei, rugându-mă să-i citesc scrisorile. Îi spun cât are de plătit, apoi stă pe gânduri, oftând pentru sine. „Din pensia mea de 1100 lei îi greu de trăit”. Şi lelea Paulină, o femeie ce a lucrat o viaţă la colectiv, începe să-mi povestească prin ce greutăţi a trecut. Are 86 de ani, mâinile bătătorite spun că n-a stat degeaba, că s-a trudit şi a asudat de-a lungul anilor. Acum, la bătrâneţe, se descurcă greu, noroc cu nepoţii, băiatul, singurul, i-a murit pe neaşteptate, care o ajută şi o respectă.

          În Matei, gazul arde de vreo 50 de ani. Dar pentru încălzirea locuinţelor cu gazul ce izvorăşte de sub casele locuitorilor nu este folosit. Lemnele de foc sunt sursa principală de încălzire. Pădurea comunală nu reuşeşte să asigure necesarul. Vreo 65 mc de lemne au ajuns la câţiva gospodari, lemne din pădurea comunei, îmi spune primarul care răbufneşte neputincios în faţa evidenţei. „Din comuna noastră se extrag mii şi mii de metri cubi de gaz care pleacă către alte destinaţii. Iar noi, sătenii, nu beneficiem de nimic, nici măcar un leu nu intră în bugetul local”. Lipsa lemnelor de foc îmi aminteşte de zicerea lui badea Costan, la o şedinţă cu mai marii judeţului. Bătrânul, revoltat, a spus atunci: „Vine iarna, tai mărul, tai părul, tai prunul şi copiii mei îngheaţă de frig”. „Ce a vrut să spună”, întreabă mai marele judeţului prezent la şedinţă: apoi a zis că n-are lemne de foc. Primăria, ne spunea Vasile Encian se străduieşte să asigure necesarul de lemne de foc atât cât poate. Dar fiecare se descurcă.

          Vasile Encian, primarul instalat în funcţie din 2004, a lucrat înainte de a fi în fruntea comunităţii ca şi tehnician zootehnic, astfel că munca i-a permis să cunoască fiecare gospodărie în parte. Deşi locul lui de muncă este la Matei, periodic ajunge şi în Corvineşti, acolo unde, la casa părintească, bătrâna lui mamă de 90 de ani încă ţine gospodăria în picioare. Corvineştenii sunt oameni ai pământului, ai lucrului până la epuizare. Nu există ifălean să se dea bătut. Primarul actual este al zecelea de când fiinţează comuna. Unii dintre edilii trecuţi au rămas în anonimat. Alţii mai sunt prezenţi în inimile cetăţenilor, fiindcă, zicea cineva că, cei ce rămân în inimile oamenilor sunt nemuritori. Biro Dionisie a fost primarul comunei Matei înainte de a ocupa alte funcţii la nivel local. A fost un om şi un administrator şi un finanţist cu reale calităţi. Interesele lui erau identice cu ale cetăţenilor. De aceea şi acum aceştia îi păstrează o pioasă recunoştinţă.

          La Matei, îl vizitez pe un alt fost primar, Ioan Crăciun. Are 90 de ani şi îşi menţine acea luciditate ca şi în vremea tinereţii, când era în fruntea comunităţii. A avut, de-a lungul anilor, sentimentul că trebuie să-i slujească pe cei mulţi şi i-a slujit rămânând şi astăzi o pildă pentru cei ce-i solicită sprijinul.

           Actualul primar, în cei aproape 20 de ani de administraţie, a avut multe satisfacţii, dar şi insatisfacţii. Îl întreb dacă îşi aminteşte de o perioadă care n-ar fi dorit s-o parcurgă. „Nu vreau să-mi amintesc. Am avut zile şi nopţi întunecoase când cu reabilitarea şcolii din Matei. E o poveste tristă, dar care s-a terminat cu bine. De-a lungul mandatului de primar au fost însă multe momente în care m-am simţit împlinit. Obiective precum: Căminul Cultural Matei, un local de grădiniţă modern la Matei, şcoli funcţionale la Corvineşti şi Fântânele, drumuri comunale asfaltate pe 10 km, drumuri agricole asfaltate pe 20 km, dintre care Transcorvina este la loc de frunte, apoi, introducerea apei potabile în Matei şi Corvineşti, canalizarea, un parc modern, funcţional în centrul Mateiului, un spaţiu pentru practicarea sportului sunt obiective pe care sunt convins că le apreciază beneficiarii. Ar mai fi încă multe de făcut dar bugetul ne constrânge”.

          Vizităm fostul sediu al Primăriei. Este declarat monument istoric, e vorba de castelul Haler, o construcţie de prin secolul al XVIII-lea. În prezent, lacătul este pe uşa de intrare, este o nepăsare din partea celor răspunzători. Primăria a făcut dese adrese pentru ca acest monument impunător să fie reparat şi mai bine întreţinut. Aici s-ar putea amenaja un muzeu, un spaţiu turistic, poate chiar o bibliotecă, dar încă, din păcate, lucrurile stau pe loc, iar construcţia se degradează văzând cu ochiul. Un muzeu al locului, cu relicve din epoca celtică (descoperite la Fântânele), cu documente locale, ar spori interesul celor din zonă şi nu numai. În faţa castelului, primarul a amenajat un parc, o oază de linişte şi recreere pentru cei doritori, iar în vecinătate, cum spuneam, un loc pentru practicarea sportului.

          În comuna Matei învaţă, la ora actuală, în jur de 250 de elevi. Populaţia şcolară este în scădere. Spaţii de învăţământ sunt disponibile. Primăria a solicitat organelor în drept să amenajeze aici un loc pentru arhivele locale. N-a primit nicio aprobare. Ca atare, primarul a fost nevoit să construiască un local pentru păstrarea arhivelor locale.

          Centrul satului Matei este marcat de edificii bine conturate. Şcoala Gimnazială, Biserica Reformată, apoi mai în jos, Biserica Ortodoxă. Este meritul enoriaşilor, al preotului paroh ortodox Sergiu Balint că locaşul de cult şi curtea acestuia arată foarte frumos. În curtea Bisericii, un monument din marmură ne aduce aminte de un erou al satului, Ioan Suciu, student în Drept şi Medicină, decorat cu Coroana României şi Steaua României, căzut eroic în ziua de 24 septembrie 1941, în Malaia – Ucraina, unde este înmormântat.

          Trec peste podul văii aproape secate şi ajung la Buna, o fântână simbol de unde înainte toţi sătenii îşi stâmpărau setea cu apă de băut. Acum, fântâna mai există, lipseşte doar o găleată pentru trecătorul grăbit şi însetat. În vremurile trecute, la Buna se adunau înţeleptele locului pe nume: Veta, Raveca, Floarea, Vela, Mari şi celelalte, şi dezbăteau problemele satului. Lumea s-a schimbat, înţeleptele s-au mutat la ceruri, au rămas doar amintirile.

          Primarul Vasile Encian este un luptător continuu împotriva birocraţiei şi care n-a încetat să obosească. Se luptă mereu. Îmi închipui că, întâlnindu-l din întâmplare şi întrebându-l de unde vine, mi-ar răspunde şi acum: de la luptă. Cu birocraţia.