Când detaliul scapă de sub controlul inchizitorului

Cât de tentantă mai poate fi miza jucată la ruleta a cărei jocuri nu sunt niciodată făcute definitiv, uneori chiar și cu prețul capului iar alteori plătind doar cu caracterul, mai bine zis cu absența acestuia, pe fondul mereu schimbător sau mai bine zis al eternei schimbări la care suntem chemați şi după a cărei înfăptuire ne trezim că ne-am procopsit iarăși cu ceva ce trebuie schimbat? Miza politică a literaturii ar ține de un trecut tenebros şi îndepărtat, ne asigură vocea corectitudinii politice în timp ce faptele, fiindcă tot mereu ne lovim de surprize care nu erau prevăzute în proiect, contrazic versiunea oficială, o altă dilemă greu de învins. Când suntem martori ai unor luări de poziție radicale față de scriitori atât de diferiți ca Vintilă Horia sau Dumitru Radu Popescu, verdicte fundamentate politic şi nicidecum estetic, nu e cazul să considerăm expirată opera primei generaţii de scriitori care au încercat şi reușit, atât cât le permitea talentul şi obiceiurile inchizitoriale ale acelor vremi să se desprindă din chingile sufocante ale realismului socialist, exclus să fie contrazis într-o țară satelit al URSS, dar posibil de ocolit cu prudență, sugerând discret că ar mai exista ceva dincolo de orizontul liniei oficiale impuse de partid. Acel ceva poate fi folclorul, revalorificat cu prudență, fantasticul sau oniricul, sau câte ceva din fiecare cum este cazul şi la Vasile Rebreanu, a cărui proză revine în atenție prin recenta antologie alcătuită şi prefațată de Constantin Cubleşan. (De chemat bărbatul pe stele: antologie / Vasile Rebreanu; îngrij. ed. şi pref.: Constantin Cubleşan. - Cluj-Napoca: Casa Cărții de Ştiință, 2016)
Constantin Cubleșan își intitulează prefața programatic-subversiv “Un cuvânt înainte: PROZA POEMATICĂ” deoarece nu avem de-a face cu texte literare scrise și publicate în vremuri normale, ci ne găsim în fața unui caz de frondă, într-o perioadă istorică din care a rămas în amintirea posterității doar obedineța totală a intelectualilor față de puterea politică, nesupunerea ținând de fine registre ironice accesibile doar celui dispus să se aplece cu grijă și zăbavă asupra nuanțelor, o îndeletnicire care nu a fost la mâna oricui. Ne găsim în Clujul dominat încă de personaje de calibrul lui Dumitru Mircea, deținător al premiului de stat pentru romanul Pâine albă (1952), o “capodoperă” a tezismului stalinist, iar autorul un inchizitor zelos al realismului socialist în formă pură, într-o redacție a revistei Tribuna în care începuse un timid vânt de răzmeriță mai puțin ideologică (imposibilă în contextul dat) și mai mult o confruntare între generații. Un grup distinct din care îi amintim pe Ion Lungu, Ioan Oarcăsu, Domițian Cesereanu era decis să demonstreze că ideologia oficială poate fi câștiga în conținut acceptând și altfel de abordări, mai aproape de spiritul și tradiția noastra literară și nu prin repetarea la nesfârșit a producțiilor teziste susținute de generația anterioară.
Nu intru în detalii, nu vreau să vă răpesc plăcerea de a le descoperi în cuvântul înainte semnat de Constantin Cubleșan, mai ales că spiritele s-au incins într-o manieră neobișnuită pentru acele vremuri, amintindu-ne prin comparație, confruntarea de la Tribuna clujeană de după anul 2.000, în cu totul alt context social și politic, dar cu niște repere care indică repetabilitatea istoriei în forme si nuanțe diferite.
Proza lui Vasile Rebreanu oferă un spectacol cu mai multe planuri, apropiindu-se adesea de creația dramatică a autorului. Vorbim despre un povestitor autentic, cu har si inspirație, care a avut ghinionul să nimerească într-o lume opresivă, obsedată de prescrierea gândurilor de sus în jos și înspăimântată de tot ce nu era conform cu “linia partidului” - confirmată cu semnătură și parafă. Asistăm la un joc al povestitorului, care știe de la început că nu va fi lăsat să-și spună povestea așa cum e ea, fiindcă oamenii din povestea lui sunt ardelenii din totdeauna, oameni care nu s-au înghesuit să devină “constructori ai socialismului”, oameni cumpătați, demni și hotărâți să-și trăiască viața așa cum știu ei.
După ce își sperie cenzorii cu astfel de personaje și întâmplări, Vasile Rebreanu adaugă câte un ambalaj ideologizant, care nu anulează și nu contrazice lumea personajelor evocate, reușind să relativizeze mesajul încât să mulțumească și cenzorul și cititorul care aștepta cu totul altceva decât textele propovăduite oficial în vederea edificării “omului nou”.
Citind prozele lui Vasile Rebreanu am avut în fața ochilor un personaj hâtru, prea popular pentru a fi redus la tăcere, care nu absenta de la ședințe, ba se înscria și la cuvânt, însă în locul lozincilor si a stereotipiilor de limbaj începea câte o snoavă, spre deliciul celor prezenți, pentru ca la momentul oportun, observând fețele tot mai încruntate ale tovarășilor din prezidiu să schimbe brusc macazul, adaugând în câteva cuvinte o scurtă demonstrație prin care toată istorioara rostită de el până atunci ar fi demonstrat doar justețea celor propuse de tovarăși din ultimele directive de la centru și care fără îndoială că vor fi votate de toată lumea. Atmosfera se destinde, tovarășii răsuflă ușurați și ședința se încheie cu bine. Iar oamenii s-au ales cu un fragment de poveste autentică, pe care o pot continua în imaginația lor proprie sau o pot căuta în altă parte. Începutul a fost făcut.