Cezarina Adamescu: Crăciunul pentru cei singuri

Printre proiectele utopice la care visez de câteva zeci de ani se numără şi acesta: de a dărui celui singur, un strop de tandreţe, un strop de speranţă, un strop din lumina de sine. Mă gândesc intens la acest lucru şi de fiecare dată îmi propun să demarez un proiect. Dar nu ştiu cum se întâmplă că, se iveşte, ca-n Legile lui Murphy, imediat un alt proiect şi-l las pe acesta care e de o urgenţă maximă pentru omenire, de o necesitate stringentă şi care m-ar motiva personal, la fel de mult ca şi un proiect guvernamental (dacă aş avea oportunitatea de a participa la vreunul!) Desigur eu fac acum pledoarie pro domo.
Iannis Ritsos a formulat magistral într-un vers panseistic această stare de singurătate: „Fiecare e singur în naştere, în iubire şi-n moarte. /Ştiu, am încercat-o eu însămi. Zadarnic. / Lasă-mă să vin cu dumneata” - îi spune femeia singură de o viaţă, mult mai tânărului ei vizitator de după amiază – şi e clipa de supremă tensiune dramatică atunci când ea vrea să-şi părăsească locuinţa, să evadeze, pe faleză, la dig, în colţ, la cărămidărie unde se vede oraşul crescând sub ochii ei, vrea să iasă împreună cu tânărul, pentru că nu o mai suportă pereţii, pianul cel negru, păianjenii casei, lucrurile care stau să se prăbuşească peste dânsa, şi este nevoită să le sprijine cu umerii, cu braţele, cu fruntea. Şi totul scârţâie şi pocneşte şi nimic nu poate umple golul ca o uriaşă hrubă sufletească. Desigur că nu va pleca nici de data aceasta, va rămâne prizonieră a propriei stări, a propriei angoase, a propriei temeri, din care nu există ieşire. (Sonata clarului de lună”).
Deşi fiecare se naşte singur, omul este o fiinţă socială, el trăieşte într-o comunitate, într-o familie, în societate, într-o ţară, pe un meleag de care anevoie se poate rupe. Încă de la naştere, orice micuţ simte căldura mamei aproape şi ea îl va ajuta toată viaţa. Lipsindu-i această căldură, el se va dezvolta inegal, ca un infirm, ca un refuzat al societăţii.
Am încercat aceste impresii chiar ieri, duminică, la Sfânta Liturghie. Ciudat: Până şi Iisus a avut nevoie de o familie, deşi, în mod paradoxal, El este Cel care se naşte veşnic din Tată fără mamă şi se întrupează din mamă fără tată.
Dumnezeu însă, i-a hărăzit şi Fiului Său o Familie pe măsură. Născându-se în trup omenesc, după chipul şi asemănarea Lui, i-a dăruit o Familie Sfântă, un tată purtător de grijă şi o Maică Fecioară.
Da, nimeni nu ar trebui să trăiască pe lumea aceasta singur.
Pentru că nici în Cer nu vom fi singuri. Ne aşteaptă cetele îngereşti, corurile de serafimi şi heruvimi, blajinii plecaţi înaintea noastră, puzderia sfinţilor care mijlocesc pentru noi, rudele şi prietenii de care ne-am despărţit. Acolo doar, vom fi din nou laolaltă.
Dacă aş fi vreodată un om influent, mi-aş dori să propun forurilor înalte internaţionale, să instituie o zi, măcar o zi din an omului singur, omului de care nimeni nu are nevoie, de care nimeni nu întreabă, de care toţi se împiedică, omul uitat, părăsit, marginalizat, abandonat şi inutil ca o ploaie pe valuri care nu adaugă nici un strop de apă oceanului, mării sau fluviului, inutil ca un bob de nisip într-o mare sahară, ca o steluţă între puzderia de stele perechi care hălăduiesc pe boltă.
Omului acesta aş dori să-i închin oda mea şi ea inutilă, pentru că ştiu că nu va ajunge acolo unde trebuie şi nimeni nu va şti de ea.
Ar trebui să existe un Crăciun pentru cei singuri, şi un Revelion pentru cei singuri şi o zi de Paşti pentru cei singuri, o zi din an, sau măcar un sfert de zi din an în care singuraticii să se întâlnească undeva, fie şi la un colţ de stradă, fie şi la porţile pădurii, pe lângă zidurile cetăţii, la fereastra unde fetiţa cu chibrituri privea nesăţioasă cum bradul imens şi frumos colorat cu lumini şi globuleţe, cu beteală şi daruri, strălucea pentru cei din casă, adunaţi în jurul flăcării din cămin ori stând la masă şi ospătându-se cu minunăţii al căror miros răzbătea şi prin ziduri.
Ar trebui ca oamenii singuri într-o zi, - doar a lor – să aibă voie să se adune într-un parc, într-o piaţă publică, în mijlocul cetăţii şi să protesteze, să facă greva foamei, împotriva singurătăţii, să profereze ameninţări inutile şi să bată cu pumnii în cer, pentru a-şi alunga angoasa şi anxietatea provocate de marea şi dureroasa singurătate a zilelor de sărbătoare şi a duminicilor strânse peste an. Chiar dacă ar şti că totul e zadarnic, că n-ar putea mişca nici pietrele, nici zidurile, nici iarba, nici sufletele celor din jur cu protestul lor desuet.
Dar fiindcă tot vorbim de proiecte utopice, haideţi să ne închipuim un asemenea lanţ al solidarităţii umane, al celor singuri, care, fără să mai ţină cont de convenienţe, de vârstă, sau alte consideraţii morale şi sociale, s-ar prinde de mâini, de mijloc, de umeri şi ar porni să mărşăluiască împreună – prin iarna vieţii în căutarea primăverii veşnice. Şi ar simţi, poate pentru prima oară în viaţa lor, sau cel puţin pentru prima oară după mulţi ani, căldura unei mâini, căldura unei respiraţii aproape, căldura umărului tovarăşului de singurătate, căldura degajată de trupul uman, ceea ce le-ar încălzi mădularele care demult n-au mai simţit ceva asemănător. Atunci şi pentru ei ar înflori, fără preget, orhideea speranţei; şi ei ar simţi adierea, mireasma unui crin lângă obrazul păsării poemului, şi ei, poate ar asculta vrăjiţi, melodia divină a glasului uman destinat doar lor, şi ei s-ar auzi chemaţi tainic pe numele mic, aşa cum doar în copilărie îi striga mama…
O zi în care să se şteargă toate diferenţele umane, să rămână doar sufletele lor neprihănite, în căutare de sufletele aidoma. Vârsta, condiţia, specificităţile s-ar nivela şi toţi ar fi, aşa cum au fost meniţi să fie: copii ai lui Dumnezeu, aidoma Chipului Treimic.
Fiecare şi-ar aduce partea sa de ofrandă şi ar rezulta un dar uriaş făcut din inimi însetate şi flămânde de dragoste, de tandreţe, de duioşie şi bunătate neasemuite.
Visez ca oamenii singuri în această zi să deschidă uşile, ferestrele, porţile, să-şi părăsească pentru un timp casele lor în care stau ferecaţi, să-şi părăsească gândurile întunecate, sentimentele de frustrare şi să iasă în plină lumină.
Nici n-ar trebui să-şi atârne la piept vreun însemn specific, fiindcă s-ar recunoaşte ei înşişi: i-ar îndemna acel dor care, cu ochii închişi devine şi mai arzător, şi mai flămând de suflete aidoma lor…
Limbajul lor este unul specific, dar în acea zi mondială a singurătăţii absolute, ei ar descoperi un limbaj nou, un limbaj universal în care să se înţeleagă cu toţii, indiferent din ce colţ al globului ar proveni.
Oamenii singuri au ceva special înscris în fizionomia lor: îi recunoşti după ochii apatici, după încrengătura de riduri adunate la colţuri, după grimasa forţată din jurul gurii, după paloarea din obraz, după gura încleştată, lipsită de privilegiul vorbirii. Îi recunoşti după privirile în pământ (care-i trage, îi cheamă, îi ademeneşte), după încovoierea spinării, însemn cert că pământul îi atrage, după paşii nesiguri, după glasul stins, după teama care li se ghiceşte-n oase şi-n suflet şi după sfiiciunea manifestată în relaţiile (puţine şi nevoite) cu ceilalţi oameni.
Îi înţeleg perfect pe acei disperaţi care-şi aleg să-şi curme viaţa în ziua de Crăciun, de Paşti, de Revelion sau în ziua naşterii lor. Nu-i aprob, dar îi înţeleg. N-au mai suportat să fie singuri, au cedat. Pentru faptul că sunt creştină şi mi-e frică de Dumnezeu, n-am s-o fac niciodată, dar îi înţeleg pe deplin. E ceva de nesuportat.
Cândva, am avut o prietenă, de fapt, prietena prietenei mele, femeie în toată firea. O chema Ani. O femeie sensibilă, frumoasă, elegantă. Să tot fi avut vreo 60 de ani. Avea un fiu care locuia la ea împreună cu soţia lui.
Certurile repetate între mamă-fiu-noră, care au dus-o la o depresie gravă, situaţia precară, lipsă de bani, de orice fel de mulţumire sufletească, Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat. Cred că sunt zece ani de atunci. A venit Ajunul şi toţi aşteptau cu înfrigurare sărbătorile, preocupaţi, neatenţi, egoişti, aşa cum suntem, îndeobşte.
Ani a dat telefon câtorva persoane să le întrebe dacă o primesc să-şi petreacă sărbătorile de Crăciun la ei. Nimeni, absolut nimeni nu i-a răspuns afirmativ. Toţi fugeau de ea. Era inoportună, nu folosea nimănui, o biată femeie singură, care mai era şi depresivă.
În ziua de Crăciun, Ani s-a dus pe malul Dunării şi s-a aruncat în fluviu. Nimeni n-a întrebat de ea, nici măcar fiul, pe care nu-l interesa de ce lipseşte mama de acasă.
Au găsit-o după două săptămâni, (de nerecunoscut!) – şi cineva, a identificat-o după fotografia din ziar. Stătuse la morgă câteva zile şi nu fusese revendicată de nimeni. Apoi, după haine au aflat că este ea….
A avut parte de o înmormântare extrem de sărăcăcioasă şi în loc de sicriu, o ladă maronie, aproape pătrată, negeluită, cu o cruce vopsită cu tempera negru.
Una din surorile sale cu care se afla în duşmănie, bocind, a zis, conducând-o la groapă:
„Ani, Ani, ca un câine ai trăit, ca un câine ai murit, ca un câine eşti dusă la groapă!”
Prietenele s-au îngrijit să-i facă o mică pomană.
Nu mi-aş fi amintit de ea, dar, zilele trecute, scormonind prin arhiva mea video, am dat de o casetă de la una din lansările mele de carte de la Casa Corpului Didactic. Era în 1997 şi tocmai publicasem volumul Mysterion.
În această casetă, am recunoscut-o pe Ani, stând lângă fereastră, lângă Angela Cioltan, o altă prietenă dispărută de curând.
Am sărutat ecranul televizorului şi am plâns…Erau amândouă, alături, o singurătate, lângă altă singurătate. Şi nu m-am putut împiedica să mă întreb: Dacă cineva ar fi primit-o de Crăciun în casa lui/ ei, poate că soarta Anei ar fi fost alta, ar fi trăit şi acum, şi-ar fi dus bătrâneţile, într-un azil cel puţin, care e o comunitate, ar fi avut o apartenenţă…Nu s-ar mai fi simţit atât de inutilă în ziua Naşterii Domnului. Şi sigur n-ar fi recurs la acel gest disperat de a-şi lua zilele, iarna în fluviul îngheţat…ca un câine…
Da, oamenii singuri ar trebui să se înfrăţească, să declare război singurătăţii, să fie măcar o zi însoţiţi de alţii aidoma. Şi poate, cine ştie, ar căpăta puţină încredere, să-şi biruie soarta, să-şi biruie nesiguranţa, tăcerea, slăbiciunea. Primul pas e foarte greu de făcut. Dar, de ziua mondială a singurătăţii totul este permis, şi ei prind curaj, curajul disperării şi-şi iau avânt să păşească încă unul şi încă unul şi iată…se trezesc în alt tărâm, care nu le e specific, dar pe care vor învăţa să-l exploreze, să-l cerceteze plini de curiozitate ca pe un nou continent, ca pe o nouă ţară de adopţie.
Nici un om n-ar fi mai recunoscător decât cel care a fost singur. Nici un om n-ar fi mai devotat celuilalt ca singuraticul care şi-a petrecut întreaga viaţă într-o muţenie şi înstrăinare completă.
Consider că sărbătorile pentru cel singur sunt cele mai greu de trecut zile şi nopţi şi de aceea, cred că ele ar trebui instituite, doar pentru cei care au în jurul lor familia. Aşa cum în America, există cartiere, restaurante şi magazine segregaţioniste: „Only for white men”, doar pentru albi şi oamenilor de culoare li se interzice cu desăvârşire intrarea în ele. Aşa ar trebui să fie şi sărbătorile: Crăciun pentru familişti, Paşti doar pentru mame şi tătici, Revelioane pentru familii cu soacre, cuscri, nepoţi şi veri. Cel puţin ai şti unde ai şi unde nu ai voie să te duci. Şi poate, cineva ar avea ideea straşnică de a organiza şi un Crăciun pentru cei singuri, un Revelion pentru văduvi, un Paşti pentru cei părăsiţi de partener. Dacă tot nu se pot integra şi sunt daţi la o parte de ceilalţi….
Revenind la Crăciunul pentru cei singuri, cei înditruiţi a face legi şi ordine ar trebui să se gândească să organizeze sărbători, întruniri, prilejuri de apropiere. În special în zilele de Crăciun – sărbătoare cu specific familial – li s-ar da posibilitatea de a-şi ogoi rănile provocate de dispariţia celor dragi, de părăsirea lor de către copii, de ingratitudinea rudelor care se înghesuie doar atunci când se împart averile defuncţilor. Ca la un semn, mirosul fetid al banilor îi atrage magnetic şi se înfiinţează neîntârziat la „împărţeală”. Dar câţi din ei au făcut, fie şi o vizită de Crăciun, rudei lor singure?
Am petrecut recent, câteva zile de Crăciun – într-o perfectă singurătate şi tristeţe malignă – Dumnezeu să mă ierte, nimeni n-ar trebui să fie trist în astfel de zile, când Pruncul se naşte şi ne este vestită mântuirea.
Crăciunul este o stare de spirit. Nu-i poţi ordona sufletului să fie vesel şi fericit, deşi te străduieşti din plin să o faci. Descurajarea însă şi o abisală stare de inutilitate şi deznădejde te cuprind iremediabil. Şi poţi avea pe masă, toate bunătăţile din lume. Ca şi Sfintele Paşti, când nu poţi ciocni de unul singur ouă, rostind: „Cristos a înviat!” – „Adevărat că a înviat!”
Nimic nu se duce pe gât, din pricina nodului nesuferit care stăruie şi-ţi opreşte parcă şi respiraţia.
Şi nu poţi să nu te gândeşti că nu e drept, că eşti om, aidoma celorlalţi, că ai vrea să te bucuri, să fii fericit, să simţi o mână caldă pe umăr sau pe frunte.
O singurătate perfectă, ambalată frumos în staniol şi cu fundiţe roşii, în interiorul căreia, altă singurătate geamănă, în interiorul căreia, altă singurătate, mezină, fiecare tinzând să-şi depăşească propriile limite, dar, fiind înăbuşite, la rândul lor de şirul lung de singurătăţi colective, de singurătăţi împreună.
Doar ţârâitul strident al telefonului – şi el asuprit de singurătate – în vreo câteva rânduri, cu veşti de peste mări şi ţări, din Canada, din Germania, din alte oraşe, a spintecat în fâşii egale singurătatea din Noaptea cea Sfântă.
Oameni în căutare de oameni.
Oameni uitând de ceilalţi oameni, suficienţi loruşi, ghiftuiţi de propria imagine din oglindă.
„Te simţi cam singur în pustiu” – a constatat Micul Prinţ.
„Singur te simţi şi printre oameni” – i-a răspuns, înţelept, şarpele.
Singurătatea duce inevitabil la frângere, la rupere, la alienare.
Trebuie să fii foarte puternic ca să-i străbaţi potecile labirintice.
De aceea, voi, oameni, care aveţi influenţă în foruri înalte, propuneţi, cereţi, luptaţi pentru instituirea unei Zile mondiale a omului singur.
Şi veţi vedea ce roade frumoase veţi avea. Fructele acestei singurătăţi maligne, nu vă vor mai strepezi dinţii. Şi veţi avea mulţumirea, de a vedea chipuri înseninate, împăcate, zâmbitoare, încurajate să lupte mai departe cu destinul care le-a fost nefavorabil încă de la început, pe parcurs sau la sfârşit.
Şi veţi afla în sufletul lor, floarea neasemuită a recunoştinţei şi rugăciunile înmugurite pe buzele lor, pentru voi, cei care aţi luptat, care le-aţi întins o mână, un deget, pentru a nu se mai simţi copii părăsiţi de Dumnezeu şi de semeni….