Cornel Cotuțiu: Între demultul incert și prezentul real

Arhivele Bistriței se vor a fi în atenția contemporanilor în diferite modalități, una fiind valorificarea zestrei cercetate prin litera tiparului, așa cum este recentul volum - anul VI, fascicula 2 (18), 2021 - intitulat „Bistrița sub ocupație hortistă”, tipărit cu sprjinul Asociației Culturale „Alexandru Vaida-Voevod”, Bistrița și coordonat de scriitorul, universitarul dr. Mircea Gelu Buta.
Sunt relevante chiar titlurile celor patru eseuri și semnatarii cercetărilor:
* Alexandru-Bogdan Bud - „Ardealul de Nord și începutul pribegiei românilor din timpul ocupației maghiare. Toamna anului 1940”;
* Adrian Onofreiu - „Maghiari versus români după 30 august 1940. Studiu de caz: Județul Năsăud”;
* Mircea Gelu Buta - „Sașii bistrițeni în timpul ocupației maghiare (1940-1944)”;
* Dorin Dologa - „Aspecte economice privind județul Bistrița-Năsăud în perioada 1940-1944”.
Au fost doar 4 ani din șirul stăpânilor de dinainte și de după acest episod nemernic, din istoria poporului român, datorat Dictatului de la Viena, săvârșit „din mila lui Dumnezeu” - cum declara cinic atunci, în august 1940, călărețul fascist de pe Dunăre.
Cum etnia maghiară din Transilvania vibrează la declarația recentă, rostită pe malul pustnic al Dunării de actualul călăreț șef de la Budapesta - „România e stat ocupant” -, cum nu puțini șovini din Transilvania suferă de boala Altzeimer - adică știu unde se află ei, dar... au uitat de unde au venit -, mă opresc asupra studiului referitor la sașii din arealul Bistriței. Opțiunea mea se datorează faptului că, din această etnie importantă în arealul medieval bistrițean, au mai rămas doar urme: o biserică, un cimitir, câteva frânturi din zidurile falnicei cetăți, câțiva Johannis, câteva Wltrauth și numeroase documente, adăpostite pe rafturi ale Arhivelor statului. Dintre acestea Mircea Gelu Buta s-a oprit, iată, asupra celor care dovedesc chipul horthyst al autorităților săsești pe durata (numai...) a 4 ani...
Ei bine, sașii doar au mimat că își păstrează ținuta civică, pe care au avut-o de când au fost aduși aici, cu niște sute de ani în urmă. În realitate, au profitat, cu înfrigurare, de „gradul lor de rubedenie” cu statul german. Imediat după săvârșirea Dictatului, sașii bistrițeni au pus la cale „o farsă” (cum o numește autorul studiului), constituindu-și un (cică) „Stat major de Criză”, condus de un profesor (Robert Clemens) și un preot (Carl Molitoris) - mde! „din mila lui Dumnezeu.” Cel dintâi era în mare iubire cu Carol al II-lea, alcătuind în zona Bistrița-Năsăud secția germană a Frontului Renașterii Naționale, înființat de fascistul de la București.
„Farsa” a luat amploare, când oficialitățile săsești au organizat o vrută sărbătoare a primirii în oraș a unor anunțate trupe germane. În tribuna amenajată în centrul urbei, așteptau personalități de prim rang ale sașilor bistrițeni, alături de entuziasta populație evreiască în frunte cu rabinul orașului (căci, nu-i așa? „din mila lui Jehova”...). Și când colo, avea să intre în oraș un detașament de honvezi maghiari.
Trupele germane aveau să poposească (întru... odihnă) abia în primăvara anului următor, de Paști, la Năsăud, unde tineretul de sevă germană a întâmpinat soldații cu coșuri cu ouă încondeiate, cozonaci, cadouri (Au avut oare și... horincă ardelenescă?). Se scria în „zeitungul” de la Bistrița astfel: „Cântăm câteva melodii, se aude un vals și toată lumea începe să danseze”. (Nu e greu de închipuit perechile de bărbați dansatori.) Iar după vals a fost „o adevărată luptă pentru cazarea soldaților la particulari”
Sașii bistrițeni au fost apoi receptivi la o operațiune desfășurată în spații românești din Transilvania, numită „Cei 1000”, adică înrolarea din astfel de familii a 1000 de voluntari sași în batalioanele de asalt „Waffen SS”. Catalizatorul acestei acțiuni a fost Andreas Schmidt, cel mai important propagator din conducerea fanaticului Grup Etnic German, al ostilităților față de autoritățile și statul român și al dorinței pentru autonomie a sașilor ardeleni. În rapoartele înaintate Berlinului în anii 1943-1944, acesta pleda pentru ideea înglobării Transilvaniei în cadrul celui de-al Treilea Reich.
În sfârșit, în primele luni ale anului 1944, are loc dezastrul retragerii armatei germane, dinspre Ucraina, prin trecătorile Rodna și Bârgău. Conducerea teritorială de la Bistrița a organizat acțiuni de sprijin, de cazare a celor circa 70.000 (!) de militari germani. Un aspect inedit: Strădania aceasta s-a datorat îndeosebi unei... săsoaice - Hilde Jacob.
„A fost începutul sfârșitului” - încheie autorul studiului din volumul „Bistrița sub ocupație hortistă”. Sunt tentat să conotez: Care „sfârșit”? Căci începea o altă „ocupație” a poporului nostru - cea bolșevică. Apoi, „ocupația”... postdecembristă. Să nu ne facem că o înțelegem altfel.