Cornel Cotuțiu: Și la Beclean români de seamă și-au lăsat... urmele

Cum în recenta sa carte „Urme ale unor oameni de seamă”, autorul ei, scriitorul Mircea Gelu Buta, face doar în treacăt referire la popasul lui Nicolae Iorga la Beclean, doresc să detaliez câte ceva asupra acelui moment.
Episodul îl știu - precum și autorul volumului numit adineaori -, din Nicolae Iorga, „Neamul Românesc în Ardeal și Țara Ungurească în 1906”, (dar, în ce mă privește, și din presa vremii). Tomul a rezultat din impresiile și cercetările de documente, ca urmare a două călătorii în anii anteriori în Transilvania. Că marele cărturar a numit acest spațiu românesc cu toponimele din titlu, asta ține de uzanțele toponimico-politice ale anilor de atunci.
Când a hotărât să cunoască arealul estic și maramureșean al Transilvaniei, a hotărât să urce cu trenul până la Dej, de unde apoi năvalnicul bărbat a dorit să călătorească cu trăsuri, luate și plătite pe traseu. Se înțelege prea bine de ce așa: Doar astfel, putea cere birjarului să oprească prin sate, la biserici (atunci, pentru români, principalele păstrătoare de acte ale altor vremi), lângă vreo colină sau (acum) pe malul Someșului.
Intrând în opidul (vocabulă, atunci, pentru a denumi un târg, un orășel) Beclean, a remarcat, cu o mirare admirativă, Sinagoga de lângă malul Meleșului, aceasta pentru imensitatea clădirii și stilul baroc al arhitecurii ei; avea să constate că strada care ducea spre centrul localității era ocupată, integral, cu locuințe evreiești. (La finele celui de-al doilea război mondial, nemții, în gemetele retragerii spre finalul de la Berlin, au jefuit strașnic Sinagoga și - se putea altfel? - au incendiat-o. În anii postbelici, locuitorii... au desăvârșit raptul, căci pereții erau construiți din calupuri de stâncă; astăzi ea a rămas doar în amintirea beclenarilor... matusalemici.)
Dar până să ajungă în stația finală, Iorga avea să fie... impresionat de... generosul noroi al traseului.
Până aici fusese învoiala pentru trăsură, iar, pentru a-și continua drumul, avea nevoie de altă căruță, motiv pentru care a făcut apel la Primărie, care avea în dotare astfel de mijloc de drum pentru solicitanți. Însă, din vorbele lătrate în ungurește de către șeful administrației locale, a priceput că este refuzat categoric și a înțeles, totuși, că până și aici, deja se știa cine este Nicolae Iorga.
Vajnicul călător era pregătit pentru alternativă, căci știa de numele dascălului, acum pensionat, Simeon Moldovan. Era cunoscut, în mediile românești, de la Târgu Lăpușului până la Timișoara. I se dusese faima datorită prestației sale în calitate de învățător la școala românească din localitate și, deopotrivă, pentru activitatea sa în domeniul spectacolelor de teatru. Pusese la cale o trupă de „diletanți teatrali” (adică amatori), alcătuită din tineri români din Beclean, având un repertoriu cu precădere din Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi. O tânără interpretă (despre care se scria admirativ în publicațiile de la Bistrița, Gherla, Cluj) se numea Ludovica Diugan (fiica adoptivă a dascălului), adică seducătoarea domnișoară, care l-a determinat pe tânărul învățător Vasile Rebreanu, din satul apropiat Chiuza, să își depășească postura de spectator în cea de... soț. Așa avea să vină pe lume, la Târlișua (sfârșit de an 1885) Liviu Rebreanu.
Firește, Iorga nu avea cum să știe astfel de lucruri. Liviu Rebreanu abia în 1908, a trecut Carpații, stabilindu-se la București, la îndemnul și cu sprijinul bănesc al... bunicului său Simeon.
Impetuosul călător nu a preferat să ia spre Năsăud trenul (Calea ferată întra-colo era construită deja; la Beclean, gara fusese inaugurată în 1884.). L-a căutat pe Simeon Moldovan, ca să-i procure o trăsură spre Năsăud. (Am folosit intenționat conjuncția „spre”, fiindcă intenția lui Iorga era să se oprească - cum și avea să consemneze- în așezări românești ivite în cale.
Ilustrul dascăl nu a reușit să închirieze o trăsură decât abia pentru ziua următoare. Iorga nu notează cum a reacționat la aflarea veștii. Oricum, și-a asigurat o cameră la modestul hotel din localitate (astăzi, clădirea a devenit magazin alimentar) și, numai bine, avea să zăbovească la biserica românească, cercetând documente vechi de câteva sute de ani, orânduite în arhiva lăcașului de cult în timpul păstoririi preotului Silași, tatăl viitorului academician Grigore Silași.
Desigur, a avut parte de ospeția lui Simeon Moldovan. În casa unde Nicolae Iorga a adăstat, după săvârșirea Marii Uniri, avea să vină Liviu Rebreanu să-și vadă mama, surorile și mititelul frate Tiberiu (tatăl se sfârșise cu câțiva ani înainte). Aici, edilii orașului de azi, au fixat pe zidul clădirii o placă memorială pe seama șederii familiei Rebreanu. Consider că ar fi potrivit ca tot aici (dar nu pe peretele alimentarei) să se afle și o consemnare despre trecerea lui Nicolae Iorga prin Beclean.

Cornel Cotuțiu

P.S. „Urmele”: Găsesc că e o vocabulă improprie când se fac referiri la marile/micile personalități care au străbătut/cunoscut anume spații istorice/culturale.
E un cuvânt care face parte din tolba vânătorilor, a spionilor, securiștilor. Când aceste mărimi culturale continuă să facă parte din prezentul nostru, nu le urmărim, ci le asimilăm, le interpretăm, le adaptăm, le considerăm paliere de reper, pentru propria noastră viață, creație.

C.