Cu întârziere. La plecarea unui prieten

În primăvara asta , veştile cutremurătoare despre prietenii mei, s-au rostogolit spre mine prea des. Întâi am aflat, din presă, că fostul coleg de şcoală din perioada mea didactică din Parva, profesorul de matematică Ştefan Roş din Rebrişoara, a plecat să mai scrie o ecuaţie de gradul doi pe tabla cerului, tocmai în săptămâna luminată.

Apoi, tot din presă m-a bombardat sinistra ştire, că bunul nostru prieten, profesorul de limba şi literatura română, scriitorul George Vasile Raţiu, ne-a părăsit.

Nu mai ţin minte când ne-am cunoscut prima dată. George Vasile Raţiu era persoana de care te puteai apropia ca de o apă lină, el era ca Şieul sau ca Someşul cald din timpul verii, limpede la suflet , gata să-ţi acorde cu sinceritate prietenia sa.

Cunoscându-l simţeai nevoia să-l reîntâlneşti, să tăifăsuieşti literar cu dânsul, să te laşi contaminat de pasiunea lui pentru pentru Matei Eminescu, George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Valentin Raus, Ion Th. Ilea etc.

Avea răbdare didactică bine temperată, era un dascăl de română devotat, capabil să dăruiască acel surplus profesoral, care nu-l prevăd regulamentele şi programele şcolare, dar care zideşte înalt sufletele elevilor, de multe ori mai consistent decât obişnuitele ore de română.

Nu pot uita întâlnirile noastre, când în compania elevilor mei, mergeam împreună la mormântul lui Matei Eminesacu, fratele marelui poet, înmormântat la Bistriţa, când l-am avut ca oaspete în şcoala noastră şi ne-a vorbit cu atâta căldură despre George Coşbuc sau Liviu Rebreanu.

George Vasile Raţiu era ,,pila” mea la CA Bistriţa, când uneori întârziam să-mi depun la timp cererile pentru împrumut, mai ales în anii când cei doi copii ai mei erau studenţi. Mergeam după bani la CAR gândindu-mă că o să-l întâlnesc pe George Vasile Raţiu, că o să bem o cafea, că o să stăm la taclale, că o să-mi dea o nouă carte pe care o ticluise de la precedentul meu împrumut financiar. Era o plăcere să bavardezi cu el, cum ar spune Cornel Cotuţiu.

O să vină sfârşitul lui septembrie, când de obicei mă abat pe la CAR Bistriţa după anualul împrumut bănesc şi n-o să-l mai aflu pe George Vasile Raţiu, nu o să mai aud sintagma lui atât de caldă ,,dragul meu”. Stimatele doamne de acolo nu o să-mi mai spună: ,,-Ştiţi, domunl Raţiu întârzie puţin, vă servim până atunci cu o cafea”, sau ,,-Domunl Raţiu v-a lăsat o carte”.

O să-mi iau banii împrumutaţi, voi fi mai trist şi nu voi înţelege de ce Dumnezeu ne numără aşa pe sărite, de multe ori tot pe aceia care mai aveau încă multe de spus.