Cui şi de ce nu-i place denumirea de „Radu Petrescu” dată liceului din Prundu-Bârgăului?

Articolul de faţǎ se vrea a fi în primul rând un omagiu adus unui mare scriitor, Radu Petrescu, care la 31 august 2015 ar fi împlinit 88 de ani şi, în al doilea rând, un protest împotriva acelora care ar dori sǎ schimbe numele liceului din Prundu-Bârgǎului din „Radu Petrescu” în „Constantin Pavel”.

                        Ca unul care am lucrat la liceul din Prundu-Bârgǎului ca profesor de limba şi literatura româna timp de aproape 45 de ani, de la terminarea Facultǎţii de Filologie din Cluj-Napoca pânǎ la pensionare, subsemnatul Platon Mircea fiind şi cel ce a propus acordarea numelui lui Radu Petrescu acestui liceu sau a titlului de „Cetǎţean de onoare” al comunei Prundu-Bârgǎului ilustrului scriitor, iar Diana Todoran Platon, ca fostǎ elevǎ timp de 8 ani a acestei prestigioase instituţii de învǎţǎmânt, actualmente profesoarǎ la Colegiul Naţional „Emil Racoviţǎ” din Cluj-Napoca, am rǎmas profund impresionaţi citind articolul domnului profesor Andrei Moldovan, preşedintele Societǎţii scriitorilor din Bistriţa-Nǎsǎud, în care exprimǎ atitudinea de dezaprobare a scriitorilor din judeţul nostru privitoare la schimbarea numelui liceului din Prundu-Bârgǎului din „Radu Petrescu” în „Constantin Pavel”.

                        Auzind de asemenea maşinaţiuni puse la cale de nişte persoane (despre care ne rezervăm dreptul de a vorbi mai pe larg într-un articol viitor),ne-am gândit sǎ intervenim şi noi pentru a demonstra de ce, dupǎ 1990, am militat pentru acordarea numelui lui Radu Petrescu acestui liceu şi de ce vom susţine în continuare acest lucru.

                        Deci se împlinesc la sfârsitul lui august a.c., 88 de ani de la naşterea unuia din cei mai originali şi mai rafinaţi scriitori români, a unui intelectual de vastǎ culturǎ, a unui dascǎl cu reale disponibilitǎţi pedagogice şi a unui om de o rarǎ modestie şi discreţie, dar, din pǎcate, atât de puţin cunoscut chiar şi aici, pe meleagurile judeţului nostru unde a trǎit şi a lucrat timp de trei ani (1951-1954), ca profesor de limba şi literatura românǎ, unde existǎ un liceu şi o librǎrie cu numele sǎu, unde a existat un cerc literar „Radu Petrescu”, precum şi o revistǎ a elevilor cu nume semnificativ „Ocheanul întors”, dar şi cercetǎtori pasionaţi ai vieţii şi operei sale (regretaţii Ioan Ilieş, George Vasile Raţiu, precum si cei aflați în plină activitate, Olimpiu Nușfelean, Niculae Vrăsmaș ș.a.)

                        Nu credem cǎ autoritǎţile locale, aşa cum se zice (s-ar putea totuşi cineva din Consiliul Local), în nici un caz primarul, care s-a dovedit nu numai un excelent gospodar, ci şi un om de onoare, caracterizat prin cinste şi corectitudine, sǎ se fi implicat în asemenea treburi greu de definit, cum ar fi schimbarea numelui unei instituţii, numai pentru a satisface orgoliile cuiva.

                         In 1992, când s-au cerut propuneri pentru denumirea liceului, am venit cu această variantă, aducând argumente serioase, știintifice și de bun simț, în așa fel încât autoritățile județene au optat pentru denumirea de „Radu Petrescu”. Încă de atunci s-au găsit opozanți, unii optând pentru numele unor personalități locale (învățători, profesori, scriitori), noi neavând nimic împotriva acestora, ci dimpotrivă, stimându-i și prețuindu-i la adevarata lor valoare. Numai că punând în cumpănă numele acestor oameni demni de toata lauda, cu numele unui scriitor de prestigiu național, așezat în manuale școlare, prin care Valea Bârgăului e cunoscută în toata țara, și nu oricum, ci printr-o operă de înaltă ținută artistică, am înclinat spre varinata a doua.

            S-a mers până acolo încât adversarii propunerii noastre au vrut să dea jos placa de marmură de pe peretele liceului pe care am scris un citat din „Ocheanul intors”, prin care era evidentă intenția lui de a integra în spațiul național o zonă mărginașă a țării și de a face cunoscute lumii valorile geografice și umane ale acestui spațiu.

            Nu avem nimic nici împortiva numelui lui Constantin Pavel, mare muzician, întemeietor al Operei Române din Cluj, originar din Bistrița-Bârgăului. De multe ori, mergând la teatrul sau la opera din Cluj, am arătat cu mândrie însoțitorilor noștri inscripția de pe peretele din holul instituției, prin care se spune lumii că unul din întemeietorii operei din Cluj este un concetățean de-al nostru. Ne mirăm că nu se fac demersuri pentru ca numele lui Constantin Pavel să fie dat Operei Române din Cluj, pentru a sta alături de numele Teatrului National din Cluj, „Lucian Blaga”. Numele cunoscutului tenor ar putea fi dat școlii din Bistrița-Bârgăului, unde a învațat, unui centru cultural de pe Valea Bârgăului și nu liceului din Prund, de care nu îl leagă nici o amintire.

            Așadar, Radu Petrescu, deși nu e bârgăuan, a lucrat doi ani la Prundu-Bârgăului ca profesor de limba și literatura româna și a scris cărți de o valoare artistică recunoscută de toți criticii literari și nu numai, dintre aceste cărti, una („Ocheanul intors”) fiind închinată în întregime celor trei ani de profesorat, unul la Petriș și doi la Prundu-Bârgăului. Din acest jurnal reiese că Radu Petrescu s-a integrat total în lumea Văii Bârgăului de la începutul deceniului șase, iubind sincer elevii talentați, natura splendidă, oamenii cu frumusețea lor fizică și morală, obiceiurile și tradițiile de aici. Avem mulți scriitori de valoare de pe Valea Bârgăului, la care ne-am gandit atunci când am propus numele liceului (Ion Th. Ilea, Aurel Rău, Dinu Flămând, Valentin Raus, Ion Oarcăsu ș.a.), dar nici unul n-a dedicat o carte întreagă acestei zone geografice, umane și artistice, scriitorul bucureștean dovendindu-se a fi mai bârgăuan decât mulți bârgăuani care se laudă cu originea lor.

            În continuare, vom argumenta cele spuse cu citate din „Ocheanul întors”:

            Astfel, luându-și licența în filologie în 1951, în același an își va începe scurta sa carieră didactică în Transilvania, așa cum el însuși mărturisește, la solicitarea sa, pentru a fi departe de București, undeva unde să se poată bucura de liniștea propice lecturilor, meditației și scrisului. Va ajunge astfel mai întâi la Petriș, în fosta regiune Rodna, unde va funcționa un an (1951-1952), de aici mergând deseori, pe jos sau cu autobuzul, la Dipșa, unde se afla Ea, adica soția sa, Adela Petrescu.

                        În următorii doi ani îl găsim pe Radu Petrescu, împreună cu soția sa, profesor de limba română, la Școala elementară de șapte clase din Prundu-Bârgăului.

             Deși la începutul șederii sale la Prund e frământat de gândul reîntoarcerii la București, pentru a se putea realiza ce scriitor, treptat se convinge că visurile sale se pot împlini și în acest colț de țară: „Dar nu regret (venirea la Prund-n.n.). Traiectul care m-a adus aici (și nu-i cea mai proastă soluție, la urma urmelor!) are frumusețea și prețurile lui, sunt încredințat… Nimic n-am pierdut. Cezanne a trăit toata viața în fundul unei provincii și nici el nu a fost diminuat”.

            Din notele jurnalului său reiese că sentimentul dominant este cel al încrederii în posibilitatea realizării vocației sale de scriitor și de dascăl la Prundu Bârgăului:

                    „…eu stau lângă Heniu, munte frumos, sub ceruri luxoase pe care trebuie să le interpretez; sunt ocupat și refuz să mă gândesc la ce nu este ocupația aceasta a mea… Sunt actualmente un om de 25 de ani, profesor lângă Năsăud, aprope de granița nordică a țării, care poate fi văzut în fiecare seara la șase tăind satul alături de o tânără frumoasă și purtând în mână o oală cu lapte. Mă gândesc la Homer, la un pasaj din Madamme Bovary pe care li l-am tradus și scris pe tablă astăzi elevilor dintr-a cincea B, la pagini ale mele din 1946…-și dincolo de acestea nu este decât o pulbere colorată.”

            Lecțiile și alte activități cu elevii constituie minunate prilejuri de bucurie și satisfacție, ele oferindu-i posibilitatea de a se considera util unor elevi capabili, talentați, receptivi și sensibili, de care este de-a dreptul entuziasmat.

            Pe Radu Petrescu îl impresionează în special compunerile unor elevi, cărora le dă și numele. Nu numai compunerile, ci și desenele acestor elevi îl entuziasmează, ducându-le la București pentru a le arăta prietenilor săi. Dragostea fața de copiii talentați îl face să viseze lucruri utopice:

            „Cu acești copii aș putea face o altă literatură, o altă pictură, luând totul de la început, departe de rânjete”.

            Proiectează în gândurile sale „un muzeu care să păstreze desenele și textele geniului infantil” sau o școală în care un ins ca el să aibă posibilitatea să se ocupe exclusiv de acești copii, însă e convins că aceste previziuni sunt utopice.

            Din „Ocheanul intors” am reținut și alte aspecte ale activității de dascal a lui Radu Petrescu: asista la lecțiile colegilor, e preocupat de modernizarea metodelor de predare, participă activ la cercuri pedagogice, duce muncă de convingere cu părinții pentru a-și trimite copiii la școala, este prezent la acțiunile de alfabetizare, face recensământul copiilor, umblă dupa căruțași să aducă lemne la școală, lucrează la Sfatul Popular (unde președinte era un muncitor care în loc de „economiști” zicea „nomocociști”), participă la întocmirea registrului agricol, activează cu soția în formația de cor a căminului etc. etc.

            În „Ocheanul întors” găsim și excepționale descrieri ale naturii Văii Bârgăului, accentul căzând de cele mai multe ori pe elementul cromatic. Este preocupat și de viața locuitorilor din comună, oprindu-se de multe ori asupra obiceiurilor și traditilor din aceasta zonă.

            Astfel, aproape fără să ne dăm seama, din totalitatea acestor aspecte ale muncii și vieții sale, se conturează chipul unui personaj literar viu, cu trăsături distincte, reprezentând dascălul de țara de la începutul deceniului șase.

            Opera lui Radu Petrescu este vastă și se compune din jurnale și opere de ficțiune. Astfel, în ceea ce privește prima categorie, menționăm că Radu Petrescu a ținut un jurnal din 1942 până în ultima zi a vieții sale. Momentul dispariței lui Radu Petrescu e consemnat  cu emoție de Mircea Iorgulescu: ”în data de 30 ianuarie 1982, inima acestul mare, cu adevarat mare scriitor contemporan, n-a mai rezistat și s-a oprit pentru totdeauna din tot mai neritmica ei, de la o vreme, pulsație: destinul a vrut ca, după doar ceva mai mult de un deceniu de la întârziatul său debut, Radu Petrescu să treacă hotarul neființei. A pornit pe ultimul drum din camera sa de lucru într-o zi de februarie atât de luminoasă, încât natura părea să aducă unultim omagiu celui care socotea arta o eliberare nu de neguri, ci de lumini”.

            Din jurnalul său au fost publicate de-a lungul anilor 8 volume, începând cu „Ocheanul întors” din 1978, după care a urmat: „Părul Berenicei”, „A treia dimensiune”, etc.

            În 2014, Adela Petrescu scoate ediția integrală a Jurnalului lui Radu Petrescu cu o prefața de Ion Bogdan Lefter, o carte monumentală, ce întrece în dimensiuni și greutate „Istoria literaturii…” a lui George Călinescu.

            Operele de ficțiune sunt: „Matei Iliescu”, roman apărut în 1970, la 43 de ani, conform înțelegerii cu ceilalți scriitori din grupul de la Târgoviște (Mircea Horea Simionescu, Costache Olăreanu s.a.), că vor publica numai după 40 de ani, vârsta maturității artistice.

            Alte scrieri: „Proze”, „Didactica Nova”, „Sinuciderea în Gradina Botanică”, „O singură vârstă”, „Ce se vede” s.a.

                        În critica literară contemporană este unanimă opinia că Radu Petrescu este unul dintre cei mai mari scriitori. Astfel, N. Manulescu îl considera „un mare artist”, Ion Vlad, „un prozator autentic în linia lui Camil Petrescu”, iar Marian Papahagi, „un extraordinar scriitor”, „unul dintre cei mai rafinați artiști al literaturii române moderne” și exemplele ar putea continua. Scriitorul Mihai Sin merge mai departe, situându-l pe Radu Petrescu pe culmea cea mai înaltă a prozei românești, alături de Marin Preda: „Două mi se par valorile de vârf ale prozei postbelice: Marin Preda si Radu Petrescu. Într-un fel, cei doi pot fi comparați cu Rebreanu și Camil Petrescu, amândoi deschizând două tendințe distincte în proza românească în condițiile total diferite de cele antebelice. Comparată cu proza lui Rebreanu, proza lui Marin Preda e mai patetică, mai existențialistă, iar proza lui Radu Petrescu e mai discretă, mai secretă (aproape monahal cronicărească decât aceea a lui Camil Petrescu).

                        În încheiere, redăm  superba imagine rotundă a patriei, în centrul căreia Radu Petrescu situează tocmai Prundu Bârgăului, ca un veritabil centru al universului: „De aici, de lângă pădurile în care un om singur ascultă pulsația cerului întunecat, aproape de capătul nordic al pământului nostru, ai putea zări toata țara, Porțile de Fier, Putna, lunga paranteză deschisă a țărmului mării”.Prof. Mircea Platon, pensionar, Prof. Diana Todoran Platon, Col. Naț. „E. Racoviță”, Cluj-Napoca

Notă: Nu putem încheia aceste gânduri ale noastre fără a face un apel la foștii și actualii profesori și elevi ai Liceului Radu Petrescu, la toți cei care au cunoscut școala noastră și pe oamenii ei, fie în treacăt, fie mai temeinic, la toți oamenii de cultură, scriitori, care știu să aprecieze valoarea unei opere literare, pentru a-și exprima opinia pro sau contra în legatură cu păstrarea numelui Liceului sau înlocuirea lui cu altul.