Cuvinte de moment, fără a fi... de circumstanţă

Se apropie...
Încet, încet, vine al 2014-lea an.
Oare îl aşteptăm cum se cuvine?
Cuvinte precum „a primeni” – casa, trupul, sufletul, „a ajuna” – fără să mănânci de frupt până ce cade întunericul, „noaptea dintre ani” – de parcă ar fi cât un alt an, de/în cumpănă, toate pot fi secvenţe ale unei rugăciuni unice, pe care s-o rostim fiecare în felul lui în ultima zi a anului.
Cum să facem ca măcar pentru o zi să lăsăm deoparte, jos, în urmă tare, departe, vocabularul care ne-apasă zi de zi?!...
Tăcând?
Şi cum să re-înnodăm dialogul cu cei din jur, dragi - pentru că se spune că cei ce ne sunt aproape sunt părţi rupte din noi - ca-ntre fiinţe cu creier, cu inimă, renunţând la replicile de umplutură de peste an?!...
Tot tăcând?
Dar cum să auzim cu-adevărat schimbarea – în bine, aşa cum ne-o dorim, să surprindem exact secunda – „ceas desfrunzit”, adevărata trecere, închizând ochii la zgomote şi ostentaţii?!....
Desigur, tăcând...
Şi, în tăcere, pâş-pâş, vom însoţi anul, vom trece deodată cu el, cu el de mână, sperând că nu vom uita degrabă acest început, ce-am început, c-am început, „ca o taină mare”.